Câteodată, viața mea își deschide ochii în beznă
Cum ar vedea trecând pe străzi mulțimile
Oarbe și agitate, în drum spre un miracol,
În timp ce eu, invizibil, stau la stop.
Ca atunci când copilul adoarme, terifiat,
La auzul pașilor apăsați ai inimii sale.
Mult timp, mult timp, până ce dimineața aruncă
Raze în lacăte și se deschid porțile întunericului.
Elegie
Deschid prima poartă.
Este o cameră întinsă inundată de soare.
O mașină masivă trece pe stradă
Și face să tremure porțelanul.
Deschid poarta numărul doi.
Prieteni! Ați băut din umbră
Ca să deveniți vizibili.
Poarta numărul trei. O cameră de hotel îngustă
Cu vedere la o alee.
O lanternă care scapără pe asfalt.
Frumoase zguri ale experienței.
Pietrele
Pietrele pe care noi le-am aruncat, eu le aud
căzând, cristaline, peste ani. Actele
incoerente ale clipei zboară în vale
schelălăind dintr-un vârf de copac
în altul, se potolesc într-un aer mai rarefiat
decât cel al prezentului, alunecă
precum rândunelele de pe un vârf de munte
pe altul, până când ating în cele din urmă
platouri înalte la graniţa existenţei. Acolo
unde faptele noastre nu recad cristaline
pe alte temelii decât ale noastre.
(traducere de Florin Caragiu)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu