Prof. Univ. dr. Irineu Popa, „Sfânta Treime în marea taină a teologiei şi a iconomiei Cuvântului lui Dumnezeu”

În volumul „Iisus Hristos este Acelaşi, ieri şi azi şi în veac” (ed. Mitropolia Olteniei, 2010), Prof. Univ. dr. Irineu Popa, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei, pune în lumină taina înomenirii Cuvântului, ca pe „centrul dinamic al teologiei şi antropologiei ortodoxe, al soteriologiei şi al spiritualităţii. Prin ea, Hristos ni se arată a fi scopul şi sfârşitul tuturor fiinţelor create, înomenirea Lui cinstindu-se şi sărbătorindu-se ca «mărturie a lumii, ca ziua de naştere a umanităţii, sărbătoarea comună a întregii creaţii»” (Sf. Vasile cel Mare), înţelegând faptul că „Preasfânta Treime a pregătit planul ei de mântuire în Hristos «încă înainte de a ne naşte sau mai degrabă înainte de a fi creată lumea»” (Sf. Atanasie cel Mare).

În primul capitol al volumului, intitulat „Sfânta Treime în marea taină a teologiei şi a iconomiei Cuvântului lui Dumnezeu”, autorul subliniază relaţia strânsă dintre „iconomie” şi „teologie”, întruparea lui Dumnezeu „împlinind măsura cunoştinţei accesibile oamenilor în veacul acesta”, înălţarea omului la cele dumnezeieşti fiind măsurată prin însăşi pogorârea lui Dumnezeu „până la starea cea mai de jos a firii noastre” (Sf. Maxim Mărturisitorul).

Orientarea dată de taina Întrupării vizează iubirea Sfintei Treimi, ca pe „ultima explicare a întrupării, ca iubire supremă care a creat lumea şi care a produs întruparea”, pe de altă parte, condiţia de posibilitate a înălţării spre Dumnezeu fiind dată de înzestrarea creaţiei cu chipul şi raţiunile Lui şi, în ultimă instanţă, de însăşi „coborârea Lui la noi” (Pr. Dumitru Stăniloae). Prin aceasta se conferă totodată o demnitate specială trupului, care „poate încăpea în el toată dumnezeirea, pentru că are în el sufletul care se poate umple de infinitul dumnezeirii” (pr. Dumitru Stăniloae).

Mitropolitul Irineu remarcă faptul că „interpretarea iconomică o anticipează pe cea cosmică dezvoltată de Sfântul Maxim în Mystagogia sa”, astfel încât „iconomia întrupării Cuvântului nu se referă doar la Hristos, ci are o semnificaţie universală profundă”, reprezentând o vindecare şi o înnoire a firii create ce se face în Hristos părtaşă slavei dumnezeieşti.

„Dinamismul mistic al creaţiei” are la bază „mişcarea circulară” prin care „pe de o parte, creaţia lumii presupune o permanentă mişcare de întrupare, de diferenţiere, de pogorâre a Logosului în multiplicitatea creaturilor, pe de altă parte, finalizarea acestei mişcări presupune unificarea, concentrarea şi simplificarea ei, urmând mişcarea ascensională a Logosului în înălţarea Sa la Tatăl”. Şi, astfel, „legătura dintre iconomie şi teologie este sesizată în relaţia reciprocă dintre cele două firi ale Logosului divin: Logosul cosmic, încorporat în întreaga realitate şi devenit într-un fel misterul ultim al lumii, şi Logosul divin în identitatea sa trinitară ultimă”.

Însăşi creaţia lumii este pusă de Mitropolitul Irineu sub semnul „chenozei divine”, al aplecării lui Dumnezeu spre creaţie, prin care „îmbrăţişează şi ţine îmbrăţişată întreaga lume creată”, adunându-ne treptat la Sine, „unindu-ne în Duh cu El, dar şi întreolaltă”.

Întruparea Fiului lui Dumnezeu la plinirea vremii face ea cu putinţă vederea lui Dumnezeu în icoana creaţiei, întrucât, după cum afirmă părintele Dumitru Stăniloae, „numai pentru că S-a întrupat Cuvântul dumnezeiesc în cea mai clară formă în Hristos, Îl putem vedea în toate lucrurile, ca încorporări ale raţiunilor şi cuvintelor Lui, fără să-L identificăm cu ele, dar simţindu-L lucrând în ele ca Subiect mai presus de ele, transcendent lor”.

Florin Caragiu

Florin Caragiu, live la "margento & friends - a graph poem performance"

Întoarcerea acasă

Dacă la o precedentă lansare, desfășurată la Brașov, a volumului “Lucrarea”, de Cornel Constantin Ciomâzgă, am putut desluși în țesătura întâmplărilor și în structura personajelor tiparul unei psihodrame, de data aceasta în romanul “Se întorc morții acasă”, semnat de același autor (ed. Cartea Actuală 3C, 2014), firul narativ este mult mai simplu, hieratic, aș putea spune, urmărind drama unui fost torționar, actor al reeducării din temnițele comuniste, care devine printr-un joc al întâmplărilor guvernat de Pronia dumnezeiască actor al reeducării de sine, privită în sens creștin.

Cartea surprinde procesul acestei reeducări, constituindu-se, prin mulțimea trimiterilor patristice și în general culturale de nuanță creștină, ca un roman catehetic sau/și apologetic.

Este astfel înfățișat un proces al reașezării de sine sub presiunea faptelor și totodată prin forța modelatoare a unui dialog ziditor. Și, ca printr-un proces alchimic de factură creștină, materia trăirii, destructurată, devenită amorfă sub acțiunea patimilor, se reconfigurează iconic, se preface în aurul virtuților și în cununa lor, care este iubirea. O iubire care o dată ce cuprinde la sânul ei pe vrăjmași, pe cei ce ne fac rău, lunecă neîmpiedicat în adâncul asemănării cu Dumnezeu, declanșând la rândul ei prefaceri nebănuite în jur.

Sentimentul și faptul îngropării fizice de viu, prezentat în debutul romanului, este dublat de sentimentul unei îngropări de viu în amalgamul gândurilor și simțirilor în care se imprimă devianța păcatului, forța de abatere de la taina identității proprii, a chipului care nu este altul decât cel al comuniunii, al vederii lumii în lumina iubirii dumnezeiești. Ieșirea fizică a lui Petre din cripta unde fusese îngropat în urma unui caz de moarte clinică anticipează astfel procesul lung și anevoios de ieșire din mormântul stării de sfâșiere și de orbire existențială pe care o dă înstrăinarea de lumina și dragostea lui Dumnezeu.

Problema întoarcerii omului cu fața spre Dumnezeu nu este însă una facilă, ea fiind însoțită de provocări existențiale majore, prin forța deprinderilor vechi și a ispitelor ce brăzdează calea spre raiul pierdut. Spre a putea odihni dragostea Sfintei Treimi, locul inimii se cere eliberat printr-o răsturnare de logică și perspectivă, o răsturnare a logicii și perspectivei antagoniste a conflictului dintre eu și alteritate, sau a afirmării sinelui în conflict cu alteritatea, și o instaurare treptată a logicii și perspectivei afirmării de sine în comuniune intențională cu alteritatea.

Dincolo de aparențe, “orice ar gândi și orice-ar spune oamenii despre noi, în realitate noi suntem astfel cum ne vede Dumnezeu”, după cum spune Avva Teognost. Și așa cum în iadul temnițelor răsar chipuri de sfinți pătimitori și mărturisitori, rămași neștiuți de lume, în locuri menite prefacerii duhovnicești precum sunt mânăstirile pot viețui sub chipul îngeresc și sub faldurile unei vieți consacrate oameni a căror viață se arată a fi potrivnică iubirii și adevărului constituite de Persoana lui Hristos.

Maturizarea duhovnicească surmontează însă și aceste pricini de sminteală, cu ajutorul de Sus, și vindecarea se produce prin rezonanța afectivă cu dragostea părintelui duhovnicesc, care el însuși suferise în închisoare de pe urma acțiunilor inumane ale lui Petre.  

Vedem aici forța creștinismului de a se transmite prin modelul personal și prin reacțiile în lanț ale relațiilor și actelor de viață ce întrupează în gestul de aplecare spre celălalt taina pogorârii lui Dumnezeu către noi, chenoza hristică, golirea sau micșorarea de sine spre a face loc în lumina conștiinței chipului celuilalt, învăluit de iubirea divină. Și, în acest fel, “cu smerenia, cu iertarea și cu rugăciunea se zice da iubirii, socotindu-i prieteni pe vrăjmași, iubindu-i ca pe frați”.

Iubirea de vrăjmași, cum am mai spus și cu alte ocazii, este semnul îmbrățișării iubirii dincolo de sentimentul firesc, născut din empatie și reciprocitate, semnul asumării dragostei ca mod de viață. Acest lucru ni-l propune și lectura acestui volum – o intenție deloc minimalistă. Apropierea crescândă de Dumnezeu, prin metanoia, se dezvoltă ca o întoarcere acasă, ca o re-venire în fire și o re-venire la Viață. De aici și invitația din titlul volumului. 

Florin Caragiu

Soarele ascuns în cupolă

„Ana-şi luase o carte / despre-un quark numit farmec / nu nu era o farsă / «uite, şi-unul numit sus»”. În volumul său „România cu amănuntul” (Vinea, 2008), Chris Tănăsescu se lasă purtat de fervoarea experimentării, pentru care improvizaţia şi memoria sunt „ca aerul şi focul”. Pendulând între limbajul fracturat şi pulsaţiile iconice ale viziunii, el face o radiografie a lumii de astăzi. Trece prin fenomenele străzii cu dezinvoltura cu care parcurge stările inimii. Duritatea vieţii îmbrăcate în cămaşa de forţă a absurdului, friabilitatea şi fragmentaritatea ei se reflectă în unităţi lingvistice care se manifestă contondent, se rostogolesc pe panta discursului, se fărâmiţează, suferă întreruperi şi reapar ca după o eclipsă verbală.

Jocul cuvintelor creează un labirint a cărui ieşire este, după toate întorsăturile limbii, celălalt: „mie nu-mi era teamă / să spun numele tău. Azi / vom mânca împreună: // casa mea devine trep / tat casa ta – lumină, / pâine tot plină cu guri”; „Intru în casa ta cu tot cu / casa mea / aici e locul meu / unde / peste tot / eşti tu // când intru cu adevărat în // casa mea casa ta / vine împrejurul meu”.

Traversăm un spaţiu-lagăr în care domneşte ariditatea şi mocneşte revolta socială: „era un soi de bocet / dacic, de bucuria / morţii, de fapt mai încet / dădusem, arşi, furia / de-a fi furaţi pe faţă / în propria ţară, cred / c-aşa-i zice, da’ viaţă / clar nu era”, o dată cu orbecăirea într-o negură densă: Nu se vedea nimic în / ainte şi nici în urmă / aveam pe ochi un ceaun / de beznă, ’mi-ngheţa mâna / pe pat, de somn nici vorbă / decât ăl’ lung, pe pod / nu mai trecea de sârma / ghimpată nimeni – ba văd / bine, nici măcar întă / riri”.

Feţe desprinse parcă din tablourile lui Bosch se derulează şi se suprapun, dezvelind rotirea în gol a unei lumi a cărei memorie se deformează şi se estompează. „Dădeam ture prin curte / îl auzeam, îl vedeam / până la brâu, e spartă, / ne gândeam: ochii-n pământ / totul pe faza scurtă – / şi nu făceam niciun salt / ci mimam nişte recruţi / care treceau nevăzuţi”. Ca urmare, limbajul, la rândul lui, devine în mare parte captiv jargonului şi în ultimă instanţă derizoriului, evocând doar prin fervoarea sa ludică nostalgia originii. 

În contrast cu această lentă destrămare se developează o mişcare contrară, de întoarcere reflexivă: „idiot, tăind şi plângând / aşa treci tu prin viaţă?”, de liniştire şi limpezire: „Am deschis ochii primind / primul cuvânt al zilei, / era răspunsul somnului / ce zăbovea în lucruri; / am dat drumul mâinilor / să se caute una / pe alta şi-am ascultat / aerul (...) citeam numele tău, alb / era de-acum sângele. / Se petrecea lucrul din / calculul muzicii de / la sine, ’ncet, cu sete, / şi noi ne chemam piatra: / Iată vine lumina”.

Numele apare invocat în repetate rânduri, fiind un focar al seismului lingvistic din care iradiază ca efigii personale lumina şi însăşi vederea: „Era o cameră unde se pronunţau nume: / toate nume de strămutaţi, plătitori în aur / şi în iarbă, firele multe mângâiate de / vânt – culcate de lentila lui Fellini – sare / a pământului sudic cu maicile lui Quasi / modo în prag aşteptând răsăritul, un aer / doar adulmecat de numele tău – din lumină / au crescut în sfârşit ochi: spun un nume, retina”.

În răspăr cu rătăcirea oarbă de-a lungul şi de-a latul existenţei monotone şi îngrădite, în care scapără scânteile răzvrătirii mocnite, recursul la memoriile originii face posibil saltul, deschide în lumina credinţei ochiul conştiinţei: „istoria are / un singur gând, al gurii mele – Hristos”; „aici m-arcuiesc sunt o boltă de piatră / în centrul meu / ca o lumânare tăcută / stă vie mereu Maria”. Suferinţa ce desfigurează se preface sub acţiunea rugăciunii în aurul slavei, în „sărutarea pe inimă” a lui Dumnezeu, al cărui Chip „aşternut” peste chipul omului descoperă viaţa în întreagă splendoarea ei. Cuvintele au astfel prilejul să redevină locuri de trecere prin celălalt şi de primire a celuilalt în sine: „soarele nostru stă ascuns în această cupo / lă fraţii noştri şi surorile mă primesc în / cuvintele lor care / trec şi prin mine”.   

E ca şi cum am fi invitaţi să plecăm urechea la pieptul unei vieţi ce a căpătat paloarea morţii pentru a auzi bătând cu însufleţire inima ei neadormită.

Florin Caragiu

(text apărut în "Lumina literară și artistică", Nr. 3 / Iunie 2014, p. 2)

margento & friends - a graph poem performance

Catia Maxim: "Cum se respiră poezia"

Nu este o interogație, dar nici o întrebare retorică, deoarece grație unui proaspăt volum de poezii “Respiră cu mine”- semnat de Diana Caragiu apărut la editura Vinea la începutul acestui an-, cititorul are parte de o inedită demonstrație de respirație simultană: poet- poezie.
Recunosc că mă apropii cu sfială de poezie iar, când o fac, poposesc pe trupul cuvintelor născătoare de imagini și melodii menite să mă poarte spre ținuturi făgăduite de neastâmpăratele și năstrușnicele mele vise.
“Respiră cu mine” își dezvăluie pas cu pas chipul luminat. De zâmbet. Împodobit și înfrumusețat cu ilustrațiile lui Arpad Racz, ce redau instantanee elegante și sofisticate cu apropieri odihnitoare de negru, galben, albastru, într-un soi de prezicere a textelor.
Prima impresie, răsfoind volumul Dianei Caragiu, e de temeinicie: o construcție  poetică solidă dotată cu o copertă explicită (Andrei Gamarț), prefață interesantă (Carmen C. Lasswell), bogate referințe critice și- ceva mai rar- un redactor de carte (Nicolae Tzone). După asemenea constatări, lectura e parcă mai serioasă și mai atentă, astfel încât după fiecare poezie respirația devine mai deplină . Imagini inedite sau savuroase semnează regia unui decor diafan. Profund. De la titluri ce sintetizează mărturisirea poetică, la versuri ce redau trăirea/ constatarea poetică, traseul este bine cumpănit și cititorul reușește să ajungă mai teafăr la destinație. Chiar dacă acea destinația reprezintă opțiunea lui personală. Poeta împacă creștinește capra și varză, pentru că minte și suflet se completează reciproc într-un demers cerebral de toată frumusețea poetică. Itinerariul trasat de autoare seamănă cu o autostradă de catifea, presărată cu tentații și popasuri în care luna nu cade în picioare și unde ne cam colindă caii. Popasuri cu străzi în evantai, bune și potrivite să ne aducem aminte de o pseudofabulă( Roșu și Negru):“ într-o nu știu care vară/ ….aș coborî să alăptez copilăria” (p.46). Chiar dacă parcursul poetic se dovedește serios și profund, fără umor  nimic nu ar avea haz. Nici măcar poezia. Așa că Diana Caragiu nu se zgârcește la filonul umoristic, mai ales când constatarea devine ceva mai amară și tristă, când amintește de același scaun cu rotile împins de furnica neobosită în pașii tăcerii. Întrebări de felul: “ la ce te bolovănezi ” sau ziceri precum :” nu tragem duble/ușor cu pianu pe scări”( p.48) reușesc să  descrețească fruntea. Râd și eu la moțul bascului, când poeta rostește: ” vreau adrenalină, vreau adrenalină/ hormon vino la mine…”( p.52)
Poezia Dianei Caragiu seamănă cu un film alb negru, dar și color, meticulos regizat. Cu scenariu simplu și coerent. Iar crezul poetic, fără de care nu se prea poate – romantic sau nervos?! – acea “ iapă[ a] lui don quijote” redă într-o tentă umoristică certitudinea că viața nu scapă de peliculă: ”acțiune, se filmează!/ stop cadru”( p.67). Volumul “Respiră cu mine” reprezintă un univers perfect rotund în centrul căruia se plasează galaxia iubirii: “ Dumnezeu care îmi pune un miel în brațe/ și iarăși eu, care nu știu ce să fac cu atâta iubire”( p.72)
Citite, ieri, de sărbătoarea Floriilor, poeziile Dianei Caragiu mi-au amintit de mai vechi și mai noi primăveri inundate cu petale de adrenalină și de sacrul hormon al fericirii cu al său nume pământean, serotonina. 

Catia Maxim

(Text apărut în revista "Tribuna", Serie nouã • anul XIII • 1-15 mai 2014, p, 5.)

Dragostea după cerul din oameni

Volumul „În moalele cerului” (Brumar, 2012), semnat de Anca Mizumschi, ne propune o lectură a lumii ca într-o „fotografie de familie”. O imagine în care scapără flacăra imaginaţiei, împreună cu „dragostea după cerul din oameni”. O poză în care se stă drept, chiar dacă la ea „nu se uită nimeni sau la care mă uitam numai eu când eram copil / şi îmi spuneau toţi poveşti / despre moarte” (Fotografie de familie cu cerb). O poză cu margini zimţate de alunecarea „zidului pe zid, / a osului pe os, / a zilei peste alte zile aşezată”, patinată de stranietatea unei mări ce se termină „brusc, fără ca pământul să înceapă vreodată” (Sfârşitul călătoriei).

Indeterminarea ce guvernează jocul între apropiere şi depărtare, între dezvăluire şi învăluire, este expresia paradoxală a iubirii: „Vino lângă mine mi-ai spus / cu braţele înconjurate peste umeri / şi faţa îngropată / în faţa mea. / O să începem / eu din tine / şi tu din mine până când / vom mirosi amândoi la fel, / până când vom fi amândoi / aceeaşi depărtare” (Poveste de iubire); „Tu nu erai acolo, eu eram / aşteptând să te zăresc trecând în zbor, să laşi pe pielea mea transpirată un semn / aşa cum se rostogoleşte uşor / pe un plan înclinat / o mângâiere de aer” (Cele mai frumoase adrese de case); „eu pe dinăuntrul tălpilor tale te aştept / ca un necunoscut dormind sub două şine de sticlă”.

Leit-motivul căderii, al mişcării descendente, se asociază poetic, printr-un efect de reconversie echivalent cu instituirea unui sens giratoriu, cu un câştig de transparenţă şi frumuseţe. Poemul e spaţiul însuşi al convertirii imaginii lumii după un mod al inseparabilităţii dintre subiect şi obiect, precum şi dintre eu şi alteritate (ce gravitează una în jurul celeilalte), fapt evocat recurent prin metafora somnului: „Ea doarme şi nu o să ştiu niciodată dacă / umblând printre ochiuri de apă sunt eu / adormită în somnul altcuiva / sau e doar somnul meu în mişcare” (Să dormi în apă).

Visul recuperează memoriile originii, redirecţionează anti-entropic trăsăturile personale, scrisul echivalând cu o mişcare de întrupare a imaginii proprii şi a lumii, în direcţia reaşezării lor altfel în albia numinosului: „vreau numai să rămân pe hârtie, ca amintirea unui toc / din acela din care cerneala curgea limpede, liniştitoare şi hârtia / semăna cu pielea mea de copil şi cerneala avea altă culoare / şi mama şi tata tineri râdeau / strigând după mine, nu mai sta atât / timp suspendată în lumină ca într-un scrânciob” (Liniştea e altceva).

Întrebarea despre pierdere, despre „cum e să pierzi un război, / cum e să pierzi toate războaiele” nu are alt răspuns decât apelul la intersubiectivitate, fiind reorientată către o rearanjare finală a umbrei – touchscreen apocaliptic – la sânul iubirii. Numele „scris cu negru” şi „tăiat cu o dungă roşie” apare ca un indicator al capătului de drum, al limitei în care poezia înfăşoară lucrurile unul în jurul altuia, reconectându-le după o logică a interiorităţii reciproce, topind şi mixând culorile lumii în „lacrima arsă”.

Florin Caragiu

(text apărut în revista "Spații Culturale", nr. 34 / mai-iunie 2014, p. 64)