Nu este o interogație, dar nici o întrebare retorică, deoarece grație unui proaspăt volum de poezii “Respiră cu mine”- semnat de Diana Caragiu apărut la editura Vinea la începutul acestui an-, cititorul are parte de o inedită demonstrație de respirație simultană: poet- poezie.
Recunosc că mă apropii cu sfială de poezie iar, când o fac, poposesc pe trupul cuvintelor născătoare de imagini și melodii menite să mă poarte spre ținuturi făgăduite de neastâmpăratele și năstrușnicele mele vise.
“Respiră cu mine” își dezvăluie pas cu pas chipul luminat. De zâmbet. Împodobit și înfrumusețat cu ilustrațiile lui Arpad Racz, ce redau instantanee elegante și sofisticate cu apropieri odihnitoare de negru, galben, albastru, într-un soi de prezicere a textelor.
Prima impresie, răsfoind volumul Dianei Caragiu, e de temeinicie: o construcție poetică solidă dotată cu o copertă explicită (Andrei Gamarț), prefață interesantă (Carmen C. Lasswell), bogate referințe critice și- ceva mai rar- un redactor de carte (Nicolae Tzone). După asemenea constatări, lectura e parcă mai serioasă și mai atentă, astfel încât după fiecare poezie respirația devine mai deplină . Imagini inedite sau savuroase semnează regia unui decor diafan. Profund. De la titluri ce sintetizează mărturisirea poetică, la versuri ce redau trăirea/ constatarea poetică, traseul este bine cumpănit și cititorul reușește să ajungă mai teafăr la destinație. Chiar dacă acea destinația reprezintă opțiunea lui personală. Poeta împacă creștinește capra și varză, pentru că minte și suflet se completează reciproc într-un demers cerebral de toată frumusețea poetică. Itinerariul trasat de autoare seamănă cu o autostradă de catifea, presărată cu tentații și popasuri în care luna nu cade în picioare și unde ne cam colindă caii. Popasuri cu străzi în evantai, bune și potrivite să ne aducem aminte de o pseudofabulă( Roșu și Negru):“ într-o nu știu care vară/ ….aș coborî să alăptez copilăria” (p.46). Chiar dacă parcursul poetic se dovedește serios și profund, fără umor nimic nu ar avea haz. Nici măcar poezia. Așa că Diana Caragiu nu se zgârcește la filonul umoristic, mai ales când constatarea devine ceva mai amară și tristă, când amintește de același scaun cu rotile împins de furnica neobosită în pașii tăcerii. Întrebări de felul: “ la ce te bolovănezi ” sau ziceri precum :” nu tragem duble/ușor cu pianu pe scări”( p.48) reușesc să descrețească fruntea. Râd și eu la moțul bascului, când poeta rostește: ” vreau adrenalină, vreau adrenalină/ hormon vino la mine…”( p.52)
Poezia Dianei Caragiu seamănă cu un film alb negru, dar și color, meticulos regizat. Cu scenariu simplu și coerent. Iar crezul poetic, fără de care nu se prea poate – romantic sau nervos?! – acea “ iapă[ a] lui don quijote” redă într-o tentă umoristică certitudinea că viața nu scapă de peliculă: ”acțiune, se filmează!/ stop cadru”( p.67). Volumul “Respiră cu mine” reprezintă un univers perfect rotund în centrul căruia se plasează galaxia iubirii: “ Dumnezeu care îmi pune un miel în brațe/ și iarăși eu, care nu știu ce să fac cu atâta iubire”( p.72)
Citite, ieri, de sărbătoarea Floriilor, poeziile Dianei Caragiu mi-au amintit de mai vechi și mai noi primăveri inundate cu petale de adrenalină și de sacrul hormon al fericirii cu al său nume pământean, serotonina.
Catia Maxim
(Text apărut în revista "Tribuna", Serie nouã • anul XIII • 1-15 mai 2014, p, 5.)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu