Întoarcerea acasă

Dacă la o precedentă lansare, desfășurată la Brașov, a volumului “Lucrarea”, de Cornel Constantin Ciomâzgă, am putut desluși în țesătura întâmplărilor și în structura personajelor tiparul unei psihodrame, de data aceasta în romanul “Se întorc morții acasă”, semnat de același autor (ed. Cartea Actuală 3C, 2014), firul narativ este mult mai simplu, hieratic, aș putea spune, urmărind drama unui fost torționar, actor al reeducării din temnițele comuniste, care devine printr-un joc al întâmplărilor guvernat de Pronia dumnezeiască actor al reeducării de sine, privită în sens creștin.

Cartea surprinde procesul acestei reeducări, constituindu-se, prin mulțimea trimiterilor patristice și în general culturale de nuanță creștină, ca un roman catehetic sau/și apologetic.

Este astfel înfățișat un proces al reașezării de sine sub presiunea faptelor și totodată prin forța modelatoare a unui dialog ziditor. Și, ca printr-un proces alchimic de factură creștină, materia trăirii, destructurată, devenită amorfă sub acțiunea patimilor, se reconfigurează iconic, se preface în aurul virtuților și în cununa lor, care este iubirea. O iubire care o dată ce cuprinde la sânul ei pe vrăjmași, pe cei ce ne fac rău, lunecă neîmpiedicat în adâncul asemănării cu Dumnezeu, declanșând la rândul ei prefaceri nebănuite în jur.

Sentimentul și faptul îngropării fizice de viu, prezentat în debutul romanului, este dublat de sentimentul unei îngropări de viu în amalgamul gândurilor și simțirilor în care se imprimă devianța păcatului, forța de abatere de la taina identității proprii, a chipului care nu este altul decât cel al comuniunii, al vederii lumii în lumina iubirii dumnezeiești. Ieșirea fizică a lui Petre din cripta unde fusese îngropat în urma unui caz de moarte clinică anticipează astfel procesul lung și anevoios de ieșire din mormântul stării de sfâșiere și de orbire existențială pe care o dă înstrăinarea de lumina și dragostea lui Dumnezeu.

Problema întoarcerii omului cu fața spre Dumnezeu nu este însă una facilă, ea fiind însoțită de provocări existențiale majore, prin forța deprinderilor vechi și a ispitelor ce brăzdează calea spre raiul pierdut. Spre a putea odihni dragostea Sfintei Treimi, locul inimii se cere eliberat printr-o răsturnare de logică și perspectivă, o răsturnare a logicii și perspectivei antagoniste a conflictului dintre eu și alteritate, sau a afirmării sinelui în conflict cu alteritatea, și o instaurare treptată a logicii și perspectivei afirmării de sine în comuniune intențională cu alteritatea.

Dincolo de aparențe, “orice ar gândi și orice-ar spune oamenii despre noi, în realitate noi suntem astfel cum ne vede Dumnezeu”, după cum spune Avva Teognost. Și așa cum în iadul temnițelor răsar chipuri de sfinți pătimitori și mărturisitori, rămași neștiuți de lume, în locuri menite prefacerii duhovnicești precum sunt mânăstirile pot viețui sub chipul îngeresc și sub faldurile unei vieți consacrate oameni a căror viață se arată a fi potrivnică iubirii și adevărului constituite de Persoana lui Hristos.

Maturizarea duhovnicească surmontează însă și aceste pricini de sminteală, cu ajutorul de Sus, și vindecarea se produce prin rezonanța afectivă cu dragostea părintelui duhovnicesc, care el însuși suferise în închisoare de pe urma acțiunilor inumane ale lui Petre.  

Vedem aici forța creștinismului de a se transmite prin modelul personal și prin reacțiile în lanț ale relațiilor și actelor de viață ce întrupează în gestul de aplecare spre celălalt taina pogorârii lui Dumnezeu către noi, chenoza hristică, golirea sau micșorarea de sine spre a face loc în lumina conștiinței chipului celuilalt, învăluit de iubirea divină. Și, în acest fel, “cu smerenia, cu iertarea și cu rugăciunea se zice da iubirii, socotindu-i prieteni pe vrăjmași, iubindu-i ca pe frați”.

Iubirea de vrăjmași, cum am mai spus și cu alte ocazii, este semnul îmbrățișării iubirii dincolo de sentimentul firesc, născut din empatie și reciprocitate, semnul asumării dragostei ca mod de viață. Acest lucru ni-l propune și lectura acestui volum – o intenție deloc minimalistă. Apropierea crescândă de Dumnezeu, prin metanoia, se dezvoltă ca o întoarcere acasă, ca o re-venire în fire și o re-venire la Viață. De aici și invitația din titlul volumului. 

Florin Caragiu