Prof. Univ. dr. Irineu Popa, „Sfânta Treime în marea taină a teologiei şi a iconomiei Cuvântului lui Dumnezeu”

În volumul „Iisus Hristos este Acelaşi, ieri şi azi şi în veac” (ed. Mitropolia Olteniei, 2010), Prof. Univ. dr. Irineu Popa, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei, pune în lumină taina înomenirii Cuvântului, ca pe „centrul dinamic al teologiei şi antropologiei ortodoxe, al soteriologiei şi al spiritualităţii. Prin ea, Hristos ni se arată a fi scopul şi sfârşitul tuturor fiinţelor create, înomenirea Lui cinstindu-se şi sărbătorindu-se ca «mărturie a lumii, ca ziua de naştere a umanităţii, sărbătoarea comună a întregii creaţii»” (Sf. Vasile cel Mare), înţelegând faptul că „Preasfânta Treime a pregătit planul ei de mântuire în Hristos «încă înainte de a ne naşte sau mai degrabă înainte de a fi creată lumea»” (Sf. Atanasie cel Mare).

În primul capitol al volumului, intitulat „Sfânta Treime în marea taină a teologiei şi a iconomiei Cuvântului lui Dumnezeu”, autorul subliniază relaţia strânsă dintre „iconomie” şi „teologie”, întruparea lui Dumnezeu „împlinind măsura cunoştinţei accesibile oamenilor în veacul acesta”, înălţarea omului la cele dumnezeieşti fiind măsurată prin însăşi pogorârea lui Dumnezeu „până la starea cea mai de jos a firii noastre” (Sf. Maxim Mărturisitorul).

Orientarea dată de taina Întrupării vizează iubirea Sfintei Treimi, ca pe „ultima explicare a întrupării, ca iubire supremă care a creat lumea şi care a produs întruparea”, pe de altă parte, condiţia de posibilitate a înălţării spre Dumnezeu fiind dată de înzestrarea creaţiei cu chipul şi raţiunile Lui şi, în ultimă instanţă, de însăşi „coborârea Lui la noi” (Pr. Dumitru Stăniloae). Prin aceasta se conferă totodată o demnitate specială trupului, care „poate încăpea în el toată dumnezeirea, pentru că are în el sufletul care se poate umple de infinitul dumnezeirii” (pr. Dumitru Stăniloae).

Mitropolitul Irineu remarcă faptul că „interpretarea iconomică o anticipează pe cea cosmică dezvoltată de Sfântul Maxim în Mystagogia sa”, astfel încât „iconomia întrupării Cuvântului nu se referă doar la Hristos, ci are o semnificaţie universală profundă”, reprezentând o vindecare şi o înnoire a firii create ce se face în Hristos părtaşă slavei dumnezeieşti.

„Dinamismul mistic al creaţiei” are la bază „mişcarea circulară” prin care „pe de o parte, creaţia lumii presupune o permanentă mişcare de întrupare, de diferenţiere, de pogorâre a Logosului în multiplicitatea creaturilor, pe de altă parte, finalizarea acestei mişcări presupune unificarea, concentrarea şi simplificarea ei, urmând mişcarea ascensională a Logosului în înălţarea Sa la Tatăl”. Şi, astfel, „legătura dintre iconomie şi teologie este sesizată în relaţia reciprocă dintre cele două firi ale Logosului divin: Logosul cosmic, încorporat în întreaga realitate şi devenit într-un fel misterul ultim al lumii, şi Logosul divin în identitatea sa trinitară ultimă”.

Însăşi creaţia lumii este pusă de Mitropolitul Irineu sub semnul „chenozei divine”, al aplecării lui Dumnezeu spre creaţie, prin care „îmbrăţişează şi ţine îmbrăţişată întreaga lume creată”, adunându-ne treptat la Sine, „unindu-ne în Duh cu El, dar şi întreolaltă”.

Întruparea Fiului lui Dumnezeu la plinirea vremii face ea cu putinţă vederea lui Dumnezeu în icoana creaţiei, întrucât, după cum afirmă părintele Dumitru Stăniloae, „numai pentru că S-a întrupat Cuvântul dumnezeiesc în cea mai clară formă în Hristos, Îl putem vedea în toate lucrurile, ca încorporări ale raţiunilor şi cuvintelor Lui, fără să-L identificăm cu ele, dar simţindu-L lucrând în ele ca Subiect mai presus de ele, transcendent lor”.

Florin Caragiu