Soarele ascuns în cupolă

„Ana-şi luase o carte / despre-un quark numit farmec / nu nu era o farsă / «uite, şi-unul numit sus»”. În volumul său „România cu amănuntul” (Vinea, 2008), Chris Tănăsescu se lasă purtat de fervoarea experimentării, pentru care improvizaţia şi memoria sunt „ca aerul şi focul”. Pendulând între limbajul fracturat şi pulsaţiile iconice ale viziunii, el face o radiografie a lumii de astăzi. Trece prin fenomenele străzii cu dezinvoltura cu care parcurge stările inimii. Duritatea vieţii îmbrăcate în cămaşa de forţă a absurdului, friabilitatea şi fragmentaritatea ei se reflectă în unităţi lingvistice care se manifestă contondent, se rostogolesc pe panta discursului, se fărâmiţează, suferă întreruperi şi reapar ca după o eclipsă verbală.

Jocul cuvintelor creează un labirint a cărui ieşire este, după toate întorsăturile limbii, celălalt: „mie nu-mi era teamă / să spun numele tău. Azi / vom mânca împreună: // casa mea devine trep / tat casa ta – lumină, / pâine tot plină cu guri”; „Intru în casa ta cu tot cu / casa mea / aici e locul meu / unde / peste tot / eşti tu // când intru cu adevărat în // casa mea casa ta / vine împrejurul meu”.

Traversăm un spaţiu-lagăr în care domneşte ariditatea şi mocneşte revolta socială: „era un soi de bocet / dacic, de bucuria / morţii, de fapt mai încet / dădusem, arşi, furia / de-a fi furaţi pe faţă / în propria ţară, cred / c-aşa-i zice, da’ viaţă / clar nu era”, o dată cu orbecăirea într-o negură densă: Nu se vedea nimic în / ainte şi nici în urmă / aveam pe ochi un ceaun / de beznă, ’mi-ngheţa mâna / pe pat, de somn nici vorbă / decât ăl’ lung, pe pod / nu mai trecea de sârma / ghimpată nimeni – ba văd / bine, nici măcar întă / riri”.

Feţe desprinse parcă din tablourile lui Bosch se derulează şi se suprapun, dezvelind rotirea în gol a unei lumi a cărei memorie se deformează şi se estompează. „Dădeam ture prin curte / îl auzeam, îl vedeam / până la brâu, e spartă, / ne gândeam: ochii-n pământ / totul pe faza scurtă – / şi nu făceam niciun salt / ci mimam nişte recruţi / care treceau nevăzuţi”. Ca urmare, limbajul, la rândul lui, devine în mare parte captiv jargonului şi în ultimă instanţă derizoriului, evocând doar prin fervoarea sa ludică nostalgia originii. 

În contrast cu această lentă destrămare se developează o mişcare contrară, de întoarcere reflexivă: „idiot, tăind şi plângând / aşa treci tu prin viaţă?”, de liniştire şi limpezire: „Am deschis ochii primind / primul cuvânt al zilei, / era răspunsul somnului / ce zăbovea în lucruri; / am dat drumul mâinilor / să se caute una / pe alta şi-am ascultat / aerul (...) citeam numele tău, alb / era de-acum sângele. / Se petrecea lucrul din / calculul muzicii de / la sine, ’ncet, cu sete, / şi noi ne chemam piatra: / Iată vine lumina”.

Numele apare invocat în repetate rânduri, fiind un focar al seismului lingvistic din care iradiază ca efigii personale lumina şi însăşi vederea: „Era o cameră unde se pronunţau nume: / toate nume de strămutaţi, plătitori în aur / şi în iarbă, firele multe mângâiate de / vânt – culcate de lentila lui Fellini – sare / a pământului sudic cu maicile lui Quasi / modo în prag aşteptând răsăritul, un aer / doar adulmecat de numele tău – din lumină / au crescut în sfârşit ochi: spun un nume, retina”.

În răspăr cu rătăcirea oarbă de-a lungul şi de-a latul existenţei monotone şi îngrădite, în care scapără scânteile răzvrătirii mocnite, recursul la memoriile originii face posibil saltul, deschide în lumina credinţei ochiul conştiinţei: „istoria are / un singur gând, al gurii mele – Hristos”; „aici m-arcuiesc sunt o boltă de piatră / în centrul meu / ca o lumânare tăcută / stă vie mereu Maria”. Suferinţa ce desfigurează se preface sub acţiunea rugăciunii în aurul slavei, în „sărutarea pe inimă” a lui Dumnezeu, al cărui Chip „aşternut” peste chipul omului descoperă viaţa în întreagă splendoarea ei. Cuvintele au astfel prilejul să redevină locuri de trecere prin celălalt şi de primire a celuilalt în sine: „soarele nostru stă ascuns în această cupo / lă fraţii noştri şi surorile mă primesc în / cuvintele lor care / trec şi prin mine”.   

E ca şi cum am fi invitaţi să plecăm urechea la pieptul unei vieţi ce a căpătat paloarea morţii pentru a auzi bătând cu însufleţire inima ei neadormită.

Florin Caragiu

(text apărut în "Lumina literară și artistică", Nr. 3 / Iunie 2014, p. 2)