Poezia
religioasă actuală diferă tot mai mult de clasica poezie bisericească, așa cum
era ea exersată de către versificatorii din Oastea Domnului. Mijloacele exterioare
de muzicalizare a unui mesaj convențional sunt mult diminuate; rareori mai apar
rima, ritmul, epitetul ornante, formulările stricte și ritualice ori metafora.
Aceste
„pierderi“ nu aduc nici un prejudiciu forței poeziei contemporane, căci mesajul
s-a rafinat, puterea de sugestie a crescut, precum și sensibilitatea poetică. Samariteanul milostiv, de Ioan Pintea,
este un exemplu în acest sens: „aur și argint am pus peste rana Dumnezeului
meu/ în bandaje de pînză de olanda i-am înfășurat-o/ i-am picurat smirnă, aloe,
mir de mult preț/ și untdelemn plăcut mirositor/ și un medicament foarte rar de
găsit în părțile noastre/ adus de beduini pe cămile
direct din arabia/ cu o pensetă ascuțită și foarte subțire/ i-am îndepărtat
cicatricile și din flacoane alese cu grijă/ din trusa faraonului kheops/ cu o pompiță
de cristal/ i-am prelins un lichid nemaivăzut cu mare precizie/ foarte foarte
adînc/ exact pe locul în care sulița sutașului a deschis-o/ tocmai mă întorceam
din samaria/ și am întîlnit o femeie singură la fîntîna lui iacob/ care mi-a
spus toate absolut toate/ despre El“.
Un alt poet
reprezentativ pentru această direcție este Florin Caragiu. Un fragment din
poemul Pogorârea la iad dă seamă
despre interiorizarea mesajului creștin și despre sporirea profunzimii poetice:
„întunericul tremură când ne privim/ prin rănile transparente ale lui Iisus/ pe
care le-am scrijelit fără să știm de ce/ trezindu-ne în afara noastră“. În
atari formule, poezia religioasă intră în competiție fără nici un fel de
complex de inferioritate cu poezia care poate recurge la orice zonă inspirațională.
Se produce,
astfel, o literaturizare a poeziei cu teză, așa cum este ea cunoscută în
mediile literare. Renunțând la stilistica și retorica de suprafață, poezia
religioasă contemporană optează pentru un stil simplu ori sofisticat, fundamentat
pe trăiri și gândiri transcendentale.
Publicul
interesat de acest fenomen cultural se diversifică vertiginos. Liliana Ursu
este o poetă cu tonalitate specifică, în a cărei creație sacrul se camuflează
adesea în real, după formula lui Mircea Eliade: „Limpede aur, strălimpede
purpură/ așterne/ pe pînza înmuiată în ceară/ în fapt, în fruct, în ziua abia începută/
lumina/ așază/ la picioarele Lui./ fiece pasăre/ poartă/ de acum/ în ecoul
umbros/ al micuțului trup:/ ecoul auriu/ al cuvintelor Lui:/ «Eu sunt calea, adevărul
și viața»“ (Peisaj cu pictor).
Reprezentativi
pentru subtilizarea trăirilor religioase în poezie mai sunt poeți precum Chris Tănăsescu
și Marius Ianuș (fostul lider furios al facturismului) și mulți alții. Poezia
religioasă de actualitate este capabilă să obțină efecte sublime chiar și din umor
ori critică socială. Precum în poezia laică, cultă, și în cea religioasă rima,
ritmul, scrierea cu literă mare la începutul versurilor și semnele de punctuație
pot fi eliminate pentru a spori ambiguitatea și sugestivitatea poetice.
Astfel, literaritatea permite mai mult spațiu literalității.
Poezia nu
mai urmărește simple efecte sonore, ci transmite emoții și înțelesuri subtile.
Toate aceste noi deschideri contribuie la adâncirea sentimentului religios și
la meditația asupra vieții sufletești. Noul poet religios este cu adevărat un homo
religiosus, altfel nu ar putea accede la capodoperă în această dificilă ramură
a poeziei.
Felix Nicolau
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu