Dragostea după cerul din oameni

Volumul „În moalele cerului” (Brumar, 2012), semnat de Anca Mizumschi, ne propune o lectură a lumii ca într-o „fotografie de familie”. O imagine în care scapără flacăra imaginaţiei, împreună cu „dragostea după cerul din oameni”. O poză în care se stă drept, chiar dacă la ea „nu se uită nimeni sau la care mă uitam numai eu când eram copil / şi îmi spuneau toţi poveşti / despre moarte” (Fotografie de familie cu cerb). O poză cu margini zimţate de alunecarea „zidului pe zid, / a osului pe os, / a zilei peste alte zile aşezată”, patinată de stranietatea unei mări ce se termină „brusc, fără ca pământul să înceapă vreodată” (Sfârşitul călătoriei).

Indeterminarea ce guvernează jocul între apropiere şi depărtare, între dezvăluire şi învăluire, este expresia paradoxală a iubirii: „Vino lângă mine mi-ai spus / cu braţele înconjurate peste umeri / şi faţa îngropată / în faţa mea. / O să începem / eu din tine / şi tu din mine până când / vom mirosi amândoi la fel, / până când vom fi amândoi / aceeaşi depărtare” (Poveste de iubire); „Tu nu erai acolo, eu eram / aşteptând să te zăresc trecând în zbor, să laşi pe pielea mea transpirată un semn / aşa cum se rostogoleşte uşor / pe un plan înclinat / o mângâiere de aer” (Cele mai frumoase adrese de case); „eu pe dinăuntrul tălpilor tale te aştept / ca un necunoscut dormind sub două şine de sticlă”.

Leit-motivul căderii, al mişcării descendente, se asociază poetic, printr-un efect de reconversie echivalent cu instituirea unui sens giratoriu, cu un câştig de transparenţă şi frumuseţe. Poemul e spaţiul însuşi al convertirii imaginii lumii după un mod al inseparabilităţii dintre subiect şi obiect, precum şi dintre eu şi alteritate (ce gravitează una în jurul celeilalte), fapt evocat recurent prin metafora somnului: „Ea doarme şi nu o să ştiu niciodată dacă / umblând printre ochiuri de apă sunt eu / adormită în somnul altcuiva / sau e doar somnul meu în mişcare” (Să dormi în apă).

Visul recuperează memoriile originii, redirecţionează anti-entropic trăsăturile personale, scrisul echivalând cu o mişcare de întrupare a imaginii proprii şi a lumii, în direcţia reaşezării lor altfel în albia numinosului: „vreau numai să rămân pe hârtie, ca amintirea unui toc / din acela din care cerneala curgea limpede, liniştitoare şi hârtia / semăna cu pielea mea de copil şi cerneala avea altă culoare / şi mama şi tata tineri râdeau / strigând după mine, nu mai sta atât / timp suspendată în lumină ca într-un scrânciob” (Liniştea e altceva).

Întrebarea despre pierdere, despre „cum e să pierzi un război, / cum e să pierzi toate războaiele” nu are alt răspuns decât apelul la intersubiectivitate, fiind reorientată către o rearanjare finală a umbrei – touchscreen apocaliptic – la sânul iubirii. Numele „scris cu negru” şi „tăiat cu o dungă roşie” apare ca un indicator al capătului de drum, al limitei în care poezia înfăşoară lucrurile unul în jurul altuia, reconectându-le după o logică a interiorităţii reciproce, topind şi mixând culorile lumii în „lacrima arsă”.

Florin Caragiu

(text apărut în revista "Spații Culturale", nr. 34 / mai-iunie 2014, p. 64)