Poezia, „în limitele calde ale unui crez”

Volumul „ar putea fi numele meu” (Brumar, 2012), semnat de Cătălina Cadinoiu, este structurat în trei capitole: „Palmyra”, „Apologii” şi „Timpul nalbelor”.
Modulată de forţa nostalgiei, memoria e prezenţa însăşi care se regăseşte pe sine în preajma faptei: „În jurul unor fire de paie s-au format dunele. / În preajma unor fapte a fost numit omul”. Imaginile se succed asemenea unor tablouri aflate în osmoză cu viața, într-un continuu schimb de contur şi culoare cu ea: „Un cal păştea la picioarele mele. / Din când în când / împingeam bulgărele în pământ / ca să-i văd nările adulmecând. / Eram într-un tablou care se picta atunci / şi nimic nu poate descrie / fericirea mea de a fi fost o pată / scăpată pe marginea lui”.
Impresiile sunt trecute, astfel, prin retorta unei percepţii în care raportul cu lumea şi lucrurile capătă intensitatea gestului în care transpare mişcarea inefabilă a spiritului: „Un lan verde de grâu se întinde înaintea mea. / Tăcerea lui, / apropiindu-se ca un val imens, / este a mea, / cu iedul tolănit la soare, / cu pasărea ce rupe firele de iarbă / şi le azvârle, din când în când, / în nările lui. / Liniştea lor este drumul meu / de întoarcere / în lume. // Mă îndepărtez. Las lucrurile / să fie ele însele o vreme”.
Reflecţia poematică asupra cunoaşterii pune în lumină problema consistenţei ei participative: „Lucrurile pe care le-am cunoscut / sunt cele de care ne-am îndepărtat cel mai mult. / Deci unde trebuie să ne întoarcem / ca să ne recuperăm copilăreasca natură? / Dacă aş putea descrie o culoare, / aş putea să vorbesc / într-o zi / despre om, / despre cel ce cultivă, creşte, / distruge cu pasiune / ceea ce singur a înălţat. / Altfel, despre om nu poţi vorbi / decât între limitele calde ale unui crez”.
Mai presus de orice, este căutată liniştea, acel strat transparent de vernis spiritual ce protejează şi potenţează dinamica procesului de selecţie prin care intuiţia poetică extrage şi revelează din câmpul nediferenţiat de senzaţii elementul semnificativ, „urma” traiectoriei în conştiinţă a fulgurantei treceri prin lume: „Roşul soarelui / nu mă duce cu gândul / la naivele revoluţii sau marile lanuri de maci, / cât la un lac, într-un munte de bauxită / fără valuri, fără adâncimi neatinse, / o linişte pe malul căreia / doar un os de animal sălbatic / mai aminteşte de fire, de fugă”.
Peste tot, pluteşte în aer teama de inaderenţa gândului la existenţă, de pierderea consistenţei iconice a semnului, prin care omul este conectat sieşi şi racordat lumii: „Speriat este semnul / care nu mai poate ţine pe suflet / un cuvânt despre om. // Nu ştiu ce este imens în seara aceasta: / soarele sau faptul că nu-l pot atinge”; „Lacrimile ce i se scurg pe obraji / seamănă cu nişte oameni / care încearcă din răsputeri / să se prindă de un perete neted de stâncă”.
Timpul însuşi capătă substanţa unei respiraţii drămuite, încetinite, subzistând într-un mediu în care singura acţiune necorodabilă e cea a insesizabilei mişcări sufleteşti: „Dacă vom vorbi suav despre suflet, / dacă vom vorbi suav despre suflet / Dumnezeu va închide ochii peste rătăcirile fireşti. / Timpul nostru este prins în mlaştină. / Dacă se mişcă brusc, se va îneca”.
„Importanta cucerire spirituală a Cătălinei Cadinoiu este poetica amintirii”, observă criticul literar Luigi Bambulea, numărând-o pe autoare între „primii tineri poeţi care au ignorat rebeliunea postmodernă”, probând „noua orientare lirică de la începutul secolului nostru (în esenţă definibilă ca reconectare a culturii la Europa spirituală antepostmodernă)".

Florin Caragiu


(text apărut în Revista "Spații Culturale", nr. 36, Septembrie-Octombrie 2014, p. 71)