În volumul “Călăuza”, de Anastasie Sinaitul, după cum remarcă și părintele Gabriel Mândrilă, avem de-a face cu un proces de argumentare întemeiat “nu pe silogism, ci pe un anume tip de argumentație iconică - argumentația prin excelență duhovnicească - ce se află între dogmă și logica experiențială, fundamentat pe cuvintele Sfinților și ale Scripturii în aceeași măsură”. Termenul parastasis, prin care Sfântul Anastasie “înțelege întregul proces persuasiv ce implică atât imaginea, cât și hermeneutica ei”, reprezintă, după părintele Gabriel, “materializarea sau plasticizarea sensurilor și evenimentelor cu semnificație soteriologică în limitele unui obiect material care devine prin el însuși topos teofanic”.
Se remarcă în acest tip de discurs, plecând chiar de la așezarea definițiilor, ce exprimă reperele unei înțelegeri creștin-ortodoxe asupra lumii, preeminența întâlnirii cu Dumnezeu, a vederii Sale, a experienței prezenței Sale în raport cu categoriile gândirii. Tocmai acest fapt al centralității temei vederii lui Dumnezeu ce devine “rațiunea oricărui demers uman sacral” privilegiază, pe de o parte, Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție ca pietre de temelie/hotar sau locuri teofanice ale viziunii creștine ortodoxe, și pe de altă parte, face să premeargă “oricărui efort de clarificare și expunere exactă a doctrinei”, precum și oricărui efort în vederea “asimilării și propovăduirii ei”, strădania de a accede la “puritatea vieții și dobândirea harului Duhului Sfânt în vederea comuniunii cu Dumnezeu”. Viața cuvântului purtător de duh, mai presus de litera al cărei înțeles poate fi deturnat de la finalitatea sa duhovnicească, este susținută de credința adevărată, încât, observă Sfântul Anastasie Sinaitul, “ceea ce este sufletul pentru trup, aceasta este credința adevărată pentru duh”.
Sfântul Anastasie Sinaitul vorbește chiar despre un canon evanghelic și apostolic al tradiției Bisericii sobornicești, stabilit în acord cu o “bună-cuviință dumnezeiască”, un canon ce “nu se conformează și nici nu urmează în toate definițiilor filosofice”. Taina Sfintei Treimi și Taina Întrupării divine, de pildă, cuprind adevăruri ce transcend rațiunea naturalistă, constituind temeiuri prereflexive ale vieții create ce impun un anume mod de a vedea realitatea diferit de cel ce-și uită sau confundă Originile. Însemnătatea rememorării Originilor vieții create în Taina dumnezeiască e confirmată, în miezul experienței duhovnicești, prin consistența și coerența superioară, plenară, a participării la realitate.
Se poate astfel vorbi despre un Canon al vederii creștine asupra lumii, Canon care, fără a se reduce la norme și reguli exterioare stricte, este regulat de un mod de a fi acordat la pecetea lăuntrică a Vieții dumnezeiești creatoare. În jurul acestui tropos restaurat al vederii gravitează discursul duhovnicesc. Când vorbim, însă, de un tropos restaurat, trebuie să păstrăm consistența realistă a descrierii. Ceea ce vedem în jur e marcat de grave disfuncții în raport cu modul vieții îndumnezeite pe care îl surprindem în viața lui Hristos și a sfinților. De aceea se impune în fapt o vedere dublă, prin care condiția căderii și condiția vieții restaurate să apară distinct, cu actualizările și orizontul lor, în înțelegerea noastră asupra realității.
Dacă modul vieții propriu stării de cădere e dominat de conflictul finalităților, modul vieții restaurate solicită o acordare a voinței proprii, gnomice, la voința proprie firii, care este dragostea de viață, și la imboldul firii identificat în setea de împărtășire cu Viața veșnică, după cum remarcă autorul nostru: “Voinţa proprie firii omului este, după cum spun Sfinţii Vasile şi Chiril, dragostea de viaţă. Căci orice om prin firea [sa] iubeşte viaţa şi se bucură de vederea luminii. Iată, aceasta este voinţa comună. În firea noastră există multiple voințe gnomice. Unul vrea să se retragă din viaţa publică, altul vrea să construiască, altul, să cultive pământul, altul, să navigheze. Şi [noi], ceilalți, avem în mod similar nenumărate voinţe gnomice. Însă una este voinţa specifică firii [omeneşti] – dragostea de viaţă. Şi omul iubeşte viaţa nu fără un sens, ci face aceasta prin imboldul firii care a fost dăruită dintru început, de la origine, cu nemurirea pe care o iubeşte şi o caută”.
Se ridică întrebarea: de ce sunt relevante pentru noi, cei de azi, cu alte cuvinte într-un context atât de descentrat al cunoașterii, asemenea tratate și dialoguri teologice? Răspunsul este simplu: ele înseamnă ceva în măsura în care nu vedem în ele doar simple cunoștințe și păreri aparținând unui domeniu oarecare al cunoașterii, ci expresii indicatoare ale unui mod de viață, care, asimilat, conferă plenitudine tuturor actelor umane cunoscătoare.
Gnosticismul, monarhianismul dinamic și modalist, arianismul cu variantele lui, macedonianismul, nestorianismul, monofizitismul și celelalte erezii, prin neputința de a accepta un model iconic al Întrupării lui Dumnezeu, precum și al unirii omului cu Dumnezeu, prin eșecul, așadar, în a găsi un raport echilibrat și demn, consistent dialogic și liturgic, între Dumnezeu și creație, exprimă, toate, simptome ale condiției căderii, marcată, în diferite grade, de ratarea perspectivei comunionale, de schisma, dezacordul între chip și Arhechip, între icoana creată și Prototipul divin, între spirit și materie, între persoană și natură, fapt ce face neînțeleasă enipostazierea chipului și a trupului omenesc de către Logosul dumnezeiesc și odată cu aceasta taina și menirea creației.
O problematică centrală abordată de volumul de față este cea a raportului dintre fire și ipostas sau persoană. Deși firea este cunoscută a subzista concret în ipostasuri, totuși termenii de fire și ipostas nu pot fi identificați, cum se încearcă de către adepții monofizitismului. În accepția creștin ortodoxă, firea se leagă de ceea ce este comun, ipostasul de ceea ce este unic.
În fiecare dintre erezii se strecoară breșa unei logici antagoniste care opune ceea ce ar trebui să unească fără amestecare sau schimbare, prezervând și valorizând în unirea respectivă deopotrivă identitatea și noutatea. Fie că opun spiritul materiei, fie că opun monarhia Tatălui filiației de orice fel, fie că opun între ele în diverse modalități și cu diverse accente firile Fiului, ereziile pierd din vedere sub un aspect sau altul afirmarea originară a vieții pe baza comuniunii, cu alte cuvinte logica iconică, neantagonistă, supraafirmativă, a realității create bune de Dumnezeu, cu filiație în taina comuniunii Treimice și în taina Întrupării Logosului dumnezeiesc. Ereziile au la bază presupuse incompatibilități sau dezechilibre structurale și funcționale în ordinea raporturilor intraființiale sau interpersonale, ce constituie simptome ale unui fundamental deficit intențional de dragoste în ordinea viziunii și, prin aceasta, o deformare a chipului dumnezeiesc fondator, odată cu o insuficiență în ce privește imaginea împlinirii de sine a creației prin unirea cu Dumnezeu.
Logica antagonistă a modului de ființare în registrul Căderii are, astfel, între manifestările sale, o vedere a raportului dintre firi și al celui dintre persoane după o logică subordinaționistă (caracterizată de inegalități duse până la incompatibilități sub raportul demnității sau cinstirii). Sursa ereziilor ariene și sabeliene, spre exemplu, este tocmai această logică subordinaționistă în care ajung să fie privite ipostasurile Treimii, fapt ce duce, spre eliminarea problemei imposibilității unității de ființă (deoființei) între ipostasuri, în cazul arienilor, ca soluție pluralistă, prin separare, la considerarea a trei ipostasuri și trei firi, iar în cazul sabelienilor, ca soluție monistă, prin identificare, la considerarea unei singure persoane și a unei singure firi. La rândul lor, sursa ereziilor nestoriene și monofizite este logica subordinaționistă în care ajung să fie privite în raportul lor firile lui Hristos, fapt ce duce, spre eliminarea problemei imposibilității unității ipostatice (a subzistenței într-un ipostas a) firilor lui Hristos, în cazul nestorienilor, ca soluție pluralistă, prin separare, la considerarea a două firi și a două ipostasuri, și în cazul monofiziților, ca soluție monistă, prin identificare, la considerarea unei singure firi și a unui singur ipostas.
Separarea și identificarea sunt, însă, procedee dictate de logica antagonistă a căderii, ce nu mai funcționează în logica afirmării vieții pe baza comuniunii. În logica afirmării vieții pe baza comuniunii, diferența ipostasurilor Treimii, de egală demnitate, se poate manifesta în unitatea deoființei lor, iar diferența firilor de egală demnitate sub raport iconic (omul fiind creat după chipul lui Dumnezeu) se poate manifesta în unitatea Ipostasului Arhechipal al Logosului. Astfel, principiul ipostatic al unicității se poate constitui, în raportul dintre creat și necreat, ca suport al unirii firilor și comunicării însușirilor lor, iar principiul comun-ității întruchipat de fire se poate constitui ca suport al unicității și comuniunii dumnezeiești a Ipostasurilor Treimii. Vedem cum, în logica neantagonistă creștin-ortodoxă, unicitatea firii susține în Treime comuniunea Ipostasurilor, iar unicitatea Ipostasului susține în relația dintre creat și necreat unirea firilor și comunicarea însușirilor lor.
Orice discurs despre tradiție și modernitate, despre identitate și noutate, despre sine și alteritate, despre continuitate și salt în peisajul istoric și fenomenologic contemporan are de câștigat din această viziune creștin-ortodoxă ce păstrează termenii ecuațiilor existenței și gândirii într-un raport neantagonist. Și astfel, tinde să reconstituie iconic imaginea lumii în modul afirmării vieții pe baza comuniunii, evitând faliile existențiale și noetice ce se nasc din modul post-lapsarian al ființării, marcat în mod dominant de afirmarea vieții pe baza conflictului.
Filiația în ordinea necreată și cea în ordinea creată impun, cuprinse fiind în modul neantagonist de a fi al dragostei, unități prin fire și, respectiv, prin ipostas ce salvează distincția ipostasurilor, respectiv a firilor. Căci numai așa poate fi gândită originar și autentic iubirea, comuniunea, împărtășirea reciprocă de dragoste, ca o unitate ce salvează și afirmă în cuprinsul ei unicitatea.
Florin Caragiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu