Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbeşte despre Întruparea lui Dumnezeu ca
despre o tăietură in istorie, care luminează sensul acesteia în întregul ei.
M-am întrebat ce înseamnă aceasta. Răspunsul a venit în timp, prin luminări
succesive.
Părintele Ghelasie, prin mistica sa iconică, a limpezit apele întrebărilor.
Vorbeşte el în multe locuri despre o logică iconică, trinitară, euharistică,
non-antagonistă sau supra-afirmativă, care stă la originea vieţii de creaţie şi
care, deşi ocultată de logica antagonistă a căderii, ce i se suprapune, rămâne
să fie redescoperită şi reactualizată liturgic, pentru a afla împlinirea în
comuniune cu Dumnezeu.
Întruparea lui Dumnezeu reprezintă aşadar o tăietură în istorie tocmai
pentru că pentru prima oară pune faţă în faţă, în mod concret şi decisiv, două
moduri de viaţă: unul, al afirmării vieţii pe baza conflictului, al unei logici
antagoniste ce tinde să domine existenţa actuală, celălalt, al afirmării vieţii
pe baza comuniunii, ce constituie taina transfigurării creaţiei în lumina cea
mai presus de fire a dragostei dumnezeieşti.
Pentru modul antagonist al fiinţării, dragostea poate să apară ca nebunie
şi sminteală, însă din perspectivă iconică se pot decela traiectoriile
semnificante ale prezenţei şi absenţei ei, discernând adevărul de contrafacere,
fără a uita de nuanţele subîntinse chipului ei.
Acest volum este o pledoarie pentru dragoste şi simultan o pledoarie pentru
discernământ. Textul respectă principiul economiei, încercând să proiecteze pe
fondul viu al conştiinţei în mod cât mai sintetic, fluent şi translucid cu
putinţă fasciculul de întrebări ce ne solicită să ieşim din coaja obişnuinţelor
şi preconcepţiilor în aerul înnoirii, al metanoiei prin care accedem la
mişcarea stabilă şi neplafonată a vieţii create în taina iubirii lui Dumnezeu.
Îndrăznesc să afirm că am întreprins în această carte un demers ce deschide
calea unei psihanalize creştine, o dată cu depăşirea paradigmei dualismului
antagonist pe care psihanaliza tradiţională îl consemnează, prin observaţiile
sale clinice, la baza fenomenului psihic.
O psihanaliză creştină are la bază observaţii ce reuşesc să deceleze chipul
originar al fiinţării, nucleul incandescent, inalterabil, din magma psihică
dominată fenomenologic de conflictul finalităţilor, cu alte cuvinte de troposul/modul
căderii ce sparge „arhetipurile” în perechi de contrarii, ce se anihilează
reciproc.
În icoana vieţii sfinţilor desluşim acest chip restaurat: vedem plăcerea
duhovnicească, puterea duhovnicească, sensul duhovnicesc, viaţa duhovnicească
în dinamismul lor infinit potenţat de părtăşia cu Arhechipul dumnezeiesc.
Înstrăinarea de Dumnezeu a omului şi plafonarea creşterii sale spirituale ce
urmează de aici au drept consecinţă o schimbare de mod sau tropos ce se
manifestă prin scindarea arhetipurilor plăcerii, puterii, sensului şi vieţii în
perechi de contrarii: plăcerea sfârşeşte în durere, puterea în slăbiciune,
sensul în absurd şi viaţa în moarte. Aceste contrarii în tandem devin complexe
ale vieţii psihice ce afectează din inconştient viaţa omului, forfecând şi
ameninţând echilibrul psihic, exercitându-şi presiunea independent de voinţa
noastră.
Modul conflictual al fiinţării nu poate fi, însă dezrădăcinat în mod facil,
tocmai pentru că, s-a spus, conflictul finalităţilor se manifestă până în
adâncimea planului biologic şi în abisurile inconştientului. O simplă aplicare
a unei cenzuri conştiente împotriva durerii, slăbiciunii, absurdului şi morţii,
nu face decât să amplifice prin recul forţa distrugătoare a acestor complexe
psihologice.
Pe de altă parte, în durere, slăbiciune, absurd şi moarte e ascunsă o taină
a iconomiei dumnezeieşti, prin care se limitează alienarea chipului omului în
raport cu Prototipul său dumnezeiesc. Ele se constituie şi ca semne de hotar
ale ratării ţintei de către plăcerea, puterea, sensul şi viaţa umană şi ca
indicatoare spre nevoia lor de împărtăşire cu infinitul dumnezeiesc.
De aceea, o rezolvare în sens creştin a provocărilor pe care ni le ridică
aceste complexe trebuie să aibă în vedere o anume transformare a constelaţiilor
conflictuale prin care durerea, slăbiciunea, absurdul şi moartea potenţează,
respectiv, plăcerea, puterea, sensul şi viaţa, la întâlnirea cu Dumnezeu. În
acest fel, durerea poate potenţa plăcerea duhovnicească atunci când se
constituie ca jertfă sau compasiune, slăbiciunea poate fi mediul desăvârşirii puterii
duhovniceşti, atunci când este valorizată ca izvor de smerenie, absurdul poate
deveni prin credinţă paradoxul care lărgeşte raţiunea şi deschide spre infinit
receptivitatea gândirii umane, ferind-o de mania reducţiilor şi
raţionalizărilor, iar moartea poate ajunge dătătoare de viaţă prin constituirea
ei nu ca simplă anihilare a vieţii, ci ca trecere spre Viaţa cu orizont infinit
de creştere şi înaintare.
Complexele, însă, „rezistă” prefacerii şi procesul de reconectare la
valenţele arhetipale ale plăcerii, puterii, sensului şi vieţii poate fi unul
îndelungat şi anevoios. Limbajul vital şi cel inconştient ne arată cât de greu
este să spargi acea încifrare sau rezistenţă ce ne împiedică accesul la limbajul
originar al vieţii.
Pornim, aşadar, de la patru complexe fundamentale ireductibile: complexul
plăcerii/durerii, complexul puterii/slăbiciunii, complexul sensului/absurdului şi
complexul vieţii/morţii. Toate acestea, după cum am remarcat, au la bază
afirmarea de sine pe baza conflictului finalităţilor (între structuri, între
funcţii, între pulsiuni, între dorinţe, între imaginar şi simbolic, între parte
şi întreg, între sine şi alteritate etc.) şi se nasc din înstrăinarea plăcerii,
puterii, sensului şi vieţii de sursa dumnezeiască.
În complexul plăcerii/durerii se urmăreşte permanent suprimarea durerii,
însă, paradoxal, o plăcere înstrăinată, ruptă de infinitul doririi dumnezeieşti
sfârşeşte în durere şi această zbatere neîncetată de a căuta plăcerea şi a fugi
de durere creează o forfecare a fiinţei, un complex care marchează traiectoria
personală cu trauma insuficienţei plăcerii, a negăsirii unei rezolvări, a unei
ieşiri din acest cerc vicios.
Complexul puterii/slăbiciunii, spre deosebire de tendinţa de posedare
hedonistă a realităţii, de desfătare individuală egocentristă cu ea, la
concurenţă cu alteritatea, pe care o presupune complexul plăcerii, poartă cu
sine tendinţa de controlare a realităţii, iarăşi la concurenţă cu alteritatea,
de dominare a întregului prin parte, de parvenire la butoanele de comandă ale
realităţii. Orice putere ruptă de puterea dumnezeiască, însă, sfârşeşte în
slăbiciune, se epuizează, se consumă, şi zbaterile disperate şi zadarnice de a
întreţine şi spori puterea creează un complex psihic, o traumă a insuficienţei
puterii.
La rândul lui, complexul sensului/absurdului exprimă disiparea oricărui
sens ce caracterizează condiţia omului înstrăinat de Dumnezeu. Oricât s-ar
tinde spre plinirea unui sens al existenţei, ne izbim în condiţia căzută de
contradicţii irezolvabile, de absurdul existenţei alienate, de o deficienţă
fundamentală în ce priveşte salvgardarea lui în concreteţea adeseori
bulversantă a vieţii. Trauma absenţei sensului în care sfârşesc prizele lui
existenţiale exprimă complexul insuficienţei sale atunci când slăbeşte legătura
cu Logosul divin.
Un al patrulea complex determinant al condiţiei actuale este cel al
vieţii/morţii. Omul caută viaţa cu obstinaţie, cu fervoare, dar viaţa sfârşeşte
inevitabil în moarte. Sfâşierea pe care o aduce cu sine lupta pentru
supravieţuire sortită finalmente eşecului
proiectează în fiinţa noastră un complex irezolvabil înscris în condiţia
actuală a lumii, trauma iminenţei unei copleşiri prin absenţă a vieţii.
O plăcere care se reconectează doririi dumnezeieşti poate transfigura
suferinţa, continuând dincolo de ea sub forma unei fericite pătimiri.
O putere care se reataşează de puterea divină nu se epuizează, ci se
desăvârşeşte în slăbiciune.
Un sens care se realipeşte de Logosul dumnezeiesc e reconfirmat de
paradoxul înţelepciunii nebune a lui Dumnezeu, al acelui absurd, din
perspectiva înţelepciunii imanentaliste, care dă sens şi orientare iconică
vieţii.
Iar o viaţă care se împărtăşeşte de viaţa dumnezeiască nu mai vede moartea
ca pe o întrerupere sau deconectare fatală, ci penetrează moartea şi trece
dincolo de ea, făcând din ea trecere şi salt spre Viaţa veşnică, care nu
înseamnă numai un viitor incert, ci un mod de viaţă ce poate fi experiat încă
de pe acum, ca modul comuniunii cu Sfânta Treime şi al improprierii lucrărilor
dumnezeieşti de către fiinţa creată, unită cu Dumnezeu.
Traumele celor patru complexe amintite sunt vindecate în cursul acestui
proces de apropiere, întâlnire şi unire cu Dumnezeu, manifestarea lor ca
absenţă în prezenţă fiind transformată liturgic în manifestarea lor ca prezenţă
în absenţă. Printr-un proces de chenoză, plăcerea, puterea, sensul şi viaţa
ajung să fie sesizate şi împlinite în absenţă, conferind contrariilor lor
nuanţe paradoxale.
Suferinţa, slăbiciunea, absurdul şi moartea au devenit lucruri normale, cu
alte cuvinte se întâmplă în mod regulat, în toate locurile şi în toate
timpurile. Omul resimte însă ca pe ceva nefiresc această normalitate a lor,
după cum remarca părintele Alexander Schmemann referindu-se la suferinţă.
În acest sens, răspunsul creştin la
problema suferinţei, slăbiciunii, absurdului şi morţii nu este abolirea lor, ci
prefacerea lor în biruinţă. În fapt, tocmai încercarea de a aboli contrariile
plăcerii, puterii, sensului şi vieţii întreţine cercul vicios al complexelor.
Astfel, magia complexului plăcerii/durerii constă în iluzia abolirii
suferinţei, în aruncarea în umbră sau refularea durerii. Elementul refulat,
însă, se întoarce la un moment dat cu o şi mai mare putere.
Magia complexului puterii/slăbiciunii constă în iluzia abolirii slăbiciunii
prin scoaterea din prim-plan, aruncarea în umbră sau refularea slăbiciunii. La
fel, elementul refulat se întoarce la un moment dat cu o forţă distructivă
sporită.
Magia complexului sensului/absurdului constă în iluzia abolirii absurdului
prin eliminarea acestuia, prin scoaterea din prim-plan, aruncarea în umbră sau
refularea absurdului. Din nou, elementul refulat se întoarce răzbunător, prin
efectul de bumerang.
Magia complexului vieţii/morţii sau al supravieţuirii constă în iluzia
abolirii morţii prin aruncarea în umbră sau refularea morţii. Spectrul refulat
al morţii ajunge, însă, prin acelaşi efect de bumerang, să ne bântuie.
Refularea durerii, slăbiciunii, absurdului şi morţii amplifică respectivele
complexe, care rezistă simplificărilor sau reducţiilor de orice fel. Odată
alungate, ele revin în conştiinţă cu puterea vitală ce le hrăneşte din
biologicul însuşi şi din pulsiunile inconştiente.
Durerea, slăbiciunea, absurdul şi moartea nu pot fi desfiinţate şi pentru
că în sensul iconomiei divine ele au un rost de limitare a hybrisului plăcerii,
puterii, sensului şi morţii în modul de viaţă imanentist, marcat astfel ca
deviant printr-o dezbinare în sine pe care nu o poate depăşi decât prin
recursul la transcendenţă.
În terapia patristică, hybris-ul plăcerii e oprit prin postire sau
înfrânare, hybris-ul puterii e oprit prin ascultare, tăierea voii sau nevoință,
hybris-ul sensului e întâmpinat prin oprirea sau răstignirea gândurilor în
rugăciune, iar hybris-ul vieții e înfruntat prin lepădare de sine și dăruire de
sine pe altarul iubirii dumnezeiești.
În creştinism se opreşte, așadar, prin metanoia,
sau schimbarea modului de viaţă, hrănirea acestor complexe. Se stopează astfel
orice fel de raportare antagonistă, pentru că dragostea duhovnicească (care nu
cade niciodată, cu alte cuvinte nu se transformă în contrarul ei, nu se
scindează în perechi de contrarii) nu desfiinţează, ci recuperează durerea,
slăbiciunea, absurdul şi moartea şi le preface în fericită pătimire,
desăvârşire în slăbiciune, înţelepciune nebună sau nebunie în Hristos şi moarte
dătătoare de viaţă.
În acelaşi timp, nu este o rezolvare nici eliminarea, printr-un radicalism
ascetic sau nihilism pretins pozitiv, a plăcerii, puterii, sensului sau vieţii,
ce sunt fireşti şi constitutive firii create. Este nevoie, în schimb, de o
anumită integrare a antinomiilor în ordinea dragostei, printr-o anumită
reaşezare şi chiar transfigurare a raporturilor dintre plăcere şi durere,
dintre putere şi slăbiciune, dintre sens şi absurd, dintre viaţă şi moarte.
Terapia creştină orientează eforturile de vindecare a firii în direcţia
misterului asimilării prin despătimire, iluminare şi unirea cu Dumnezeu a
tainei Vieţii în Dumnezeu, a modului comunional de a fi. Mergând până în planul
biologic şi inconştient, complexele amintite nu pot fi niciodată smulse ca
atare din fire, aşadar, ci supuse unei asimilări a lor în Trupul înviat al lui
Hristos ce dă o altă cuprindere reciprocă, necontrară, raporturilor dintre
plăcere şi durere, putere şi slăbiciune, sens şi absurd, viaţă şi moarte. Este
Trupul în care locuieşte plinătatea dragostei divine, cu modul ei de viaţă mai
presus de antagonismul ce sfâşie creaţia după Cădere.
Orice demers imanentist al psihologiei şi psihanalizei pierde din vedere
înseşi cauzele scindării arhetipurilor în complexe generatoare de traume şi, de
aceea, nu-şi poate propune mai mult decât să atenueze manifestările celor patru
complexe, urmărind şi ajutând să le facă suportabile, prin apelul la măsură şi
echilibru, însă în creştinism rezolvarea nu poate veni doar autonom,
independent de participarea la taina dumnezeiască mai presus de fire. Pentru a
preface tragica absenţă în prezenţă în inefabila prezenţă în absenţă, este
nevoie de o prefacere de tip euharistic, în care concorporalitatea cu Trupul
înviat al lui Hristos dă o notă iconică atât plăcerii, cât şi durerii, atât
puterii, cât şi slăbiciunii, atât sensului cât şi absurdului, atât vieţii, cât
şi morţii. Eliberate, astfel, de atracţia neantului, a nimicniciei, ele sunt
atrase în curentul de viaţă mergător spre Viaţa Treimică.
În concluzie, pentru a depăşi propria insuficienţă în terapia acestor
complexe, şi a oferi un ajutor decisiv, mai mult decât unul doar paliativ,
psihologia creştină face apel la întâlnirea cu transcendenţa, la regăsirea în
noi înşine a chipului pierdut propriu modului de viaţă al comuniunii lui
Dumnezeu, al comuniunii cu Dumnezeu şi al comuniunii cu celălalt în genere.
Starea de comuniune cu Dumnezeu este caracterizată de dualitatea iconică,
adică de conştiinţa prezenţei lui Dumnezeu ca distinctă de fiinţa proprie, care
îşi află totuşi identitatea ca inseparabilă de pecetea divină care stă la baza
fiinţei create, susţinând viaţa şi dăruindu-i potenţele de creştere şi răspuns
propriu la chemarea divină. În starea de înstrăinare de Dumnezeu, tinderea de a
reconstitui dualitatea originară în absenţa lui Dumnezeu generează dedublarea
sau scindarea limbajului, manifestare dominantă a logicii antagoniste pe care o
consemnează teoriile psihanalitice în câmpul manifestărilor inconştientului. În
lipsa conştiinţei iconice, identificarea şi distincţia ce stau la baza
constituirii subiectului capătă ele însele caracterul unei alienări de sine prin
identificarea cu celălalt şi unei separări de celălalt prin reperarea
disociativă a diferenţei.
Un caracter fundamental al durerii, slăbiciunii, absurdului şi morţii este
cel de a aduce în conştiinţă limita umanului şi, odată cu aceasta, constituţia
sa liturgică. Prin alcătuirea sa sufletească şi trupească omul uneşte în sine
cerul şi pământul, spiritul şi materia, psihicul omenesc reflectând această
întrepătrundere şi cuprindere reciprocă între suflet şi trup. Mai mult, chipul
lui Dumnezeu din om exprimă menirea omului de a aduce ca dar integralitatea
creaţiei înaintea lui Dumnezeu spre transfigurare, de a potoli, cum spune
Scriptura, suspinul creaţiei întregi după slava fiilor lui Dumnezeu.
Fără actualizarea condiţiei sale liturgice, aspiraţia chipului omului spre
întâlnirea şi unirea cu Arhechipul divin nu poate fi împlinită. În absenţa
acestei împliniri, omul resimte un gol de împărtăşire cu Divinul, gol în care
îşi proiectează obiecte ale dorinţei din lumea aceasta, ca pe nişte idoli ce substituie
iluzoriu Divinul, însă aspiraţia infinită a adâncului fiinţei umane nu poate fi
saturată de niciun obiect din imanenţă.
Acest lucru face ca acest gol să apară la capătul tuturor eforturilor umane
de împlinire, ca un capăt inevitabil al tuturor strădaniilor imanentiste,
dezvăluind insaţietatea dorinţei şi insuficienţa oricărui obiect al dorinţei
din această lume. Un zid alb sfâşietor marchează fundătura demersurilor
imanentiste, calea marcată cu obiecte ale dorinţei din lume devenite idoli, sau substitute /surogate
ale Divinului. Nimic din această lume nu poate, însă, înlocui întâlnirea şi
unirea cu Dumnezeu. Nimic din lumea aceasta nu poate satura acest gol de
împărtăşire cu Dumnezeu, care este în acelaşi timp un gol de actualizare a
propriului chip, fapt ce constituie trauma fundamentală a omului.
Tocmai de aceea, omul şi creaţia în întregul ei au nevoie de actualizarea
condiţiei lor euharistice, de intrarea în circuitul liturghisirii euharistice,
care înseamnă alipirea la Trupul lui Hristos. În această plămadă a veşniciei,
modul de viaţă care are la bază afirmarea vieţii pe baza conflictului este înlocuit
de modul de viaţă care are la bază afirmarea vieţii pe baza comuniunii. Acest mod
poate fi pregustat încă de aici, din viaţa pământească, însă va fi actualizat
deplin, potrivit revelaţiei dumnezeieşti, în Împărăţia lui Dumnezeu.
Terapia patristică are două aspecte fundamentale. Primul dintre ele are în
vedere asceza sau nevoinţa prin care este retrasă proiecţia iluzorie în
obiectele imanente ale dorinţei a aspiraţiei infinite a fiinţei umane (sau a
chipului omului) după Prototipul dumnezeiesc. Odată cu aceasta, golul de
participare la viaţa dumnezeiască nu mai e în mod iluzoriu umplut cu lucruri ce
nu-l pot satura şi are loc metanoia, schimbarea minţii, care înseamnă o
reorientare a conştiinţei spre singurul lucru care poate satura acest gol, şi
anume prezenţa lui Dumnezeu.
Prezenţa lui Dumnezeu este în acelaşi timp singurul lucru care aşază toate
chipurile create în direcţia împlinirii lor, a participării la modul de a fi al
dragostei Sfintei Treimi. Asceza sau înfrânarea creştină nu amputează nimic din
cele fireşti. După conştientizarea nevoii de transfigurare a firii, de
actualizare a chipului unirii cu Dumnezeu, dorinţa de plăcere, dorinţa de
putere, dorinţa de sens şi dorinţa de viaţă se reconectează participării la
viaţa dumnezeiască, şi astfel trauma absenţei lui Dumnezeu admite o rezolvare
numai în acest sens.
Dacă primul aspect ţine de recunoaşterea alterităţii divine în diferenţa ei
ontologică sau a „distanţei” dintre creat şi necreat ce nu poate fi surmontată
decât prin taina pogorârii divine, cel de-al doilea aspect ţine de participarea
liturgică a omului la taina acestei pogorâri, cu alte cuvinte, la taina Trupului
lui Hristos ce constituie subiectul uman ca mădular al trupului înveşnicirii
lumii în modul de viaţă al iubirii divine.
Psihanaliza vorbește despre o alienare a subiectului în propria ființă, de
un „deficit de ființă”. În sensul antropologiei iconice, această „carență de
ființă” indică tocmai incompletitudinea imaginii de sine autonome. Prin
dinamismul imaginar și simbolic, ființa umană își proiectează sau manifestă
imboldul de a reconstitui imaginea integralității, integrității, coerenței și
stăpânirii de sine într-o stare actuală de alienare și fragmentare. În fapt,
după cum s-a remarcat, realizarea omului e „în altă parte”, cu alte cuvinte
împlinirea chipului omului ține de însăși taina unirii cu Chipul lui Dumnezeu
cel mai presus de fire.
Florin Caragiu
(Text citit la lansarea volumului "Întrupări ale iubirii. Jurnal de seară", ed. Platytera, 2014)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu