Amestecul babilonic al limbilor (Fac. 11, 9) închipuie
pierderea acelei capacități duhovnicești de empatizare sau simțire
înțelegătoare ce exprimă modul vieții după chipul lui Dumnezeu, în care semenul
este resimțit ca un alt sine, ca deoființă cu sine. Chipul aruncat în umbră și
uitare al acestui mod de viață este redăruit umanității la Cincizecime, odată
cu Pogorârea Duhului Sfânt, vestită de Iisus Hristos la Înălțarea Sa, când le-a
spus apostolilor: „Ci veţi lua putere,
venind Duhul Sfânt peste voi” (Fapte 1, 8). „Şi
din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine
repede, şi a umplut toată casa unde şedeau ei. Şi li s-au arătat, împărţite,
limbi ca de foc şi au şezut pe fiecare dintre ei. Şi s-au umplut toţi de Duhul
Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a
grăi” (Fapte 2, 2-4). Este o arvună a tainei dialogului eshatologic între conștiințele luminate
de har, comuniante în neștirbita lor unicitate, mai presus de diviziunea
limbilor.
Florin Caragiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu