Actualizând condiția
filială în raport cu Dumnezeu omul ajunge la măsura dragostei și blândeței
părintești față de semenii săi: „Nici
n-am căutat slavă de la oameni, nici de la voi, nici de la alţii, deşi puteam
să fim cu greutate, ca apostoli ai lui Hristos. Noi însă am fost blânzi în
mijlocul vostru, aşa precum o doică îngrijeşte pe fiii săi; astfel, iubindu-vă,
eram bucuroşi să vă dăm nu numai Evanghelia lui Dumnezeu, ci chiar şi sufletele
noastre pentru că ne-aţi devenit iubiţi” (I Tesal. 2, 6-8).
Sfinții Apostoli cheamă la îmbrățișarea unui mod de
viață modelat lăuntric de ascultarea cuvântului lui Dumnezeu ce face lucrător prin
credință chipul împărăției și al slavei sale: „Ca
un părinte pe copiii săi, precum ştiţi, aşa v-am rugat şi v-am mângâiat. Şi
v-am rugat cu stăruinţă să umblaţi cum se cuvine înaintea lui Dumnezeu, Celui
ce vă cheamă la împărăţia şi la slava Sa. De aceea şi noi mulţumim lui Dumnezeu
neîncetat, că luând voi cuvântul ascultării de Dumnezeu de la noi, nu l-aţi
primit ca pe un cuvânt al oamenilor, ci, aşa precum este într-adevăr, ca pe un
cuvânt al lui Dumnezeu, care şi lucrează întru voi, cei ce credeţi” (I Tesal.
2, 11-13).
Rodul dragostei părintești este mângâierea și bucuria
rodirii în celălalt a darului dumnezeiesc: „De
aceea, fraţilor, ne-am simţit mângâiaţi întru voi, prin credinţa voastră, în
toată nevoia şi strâmtorarea noastră. Căci acum noi suntem vii, dacă voi staţi
neclintiţi întru Domnul. Şi ce mulţumire, pentru voi, putem să dăm în schimb
lui Dumnezeu, pentru toată bucuria cu care ne bucurăm pentru voi, înaintea
Dumnezeului nostru?” (I Tesal. 3, 7-9). Gestul nostru de dăruire față de
celălalt și față de întreaga creație se întoarce astfel la noi ca mângâiere a
Duhului Sfânt și isihie dumnezeiască.
Florin Caragiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu