Încetinirea timpului: viața ca ritual

Icoana Pogorârii Sfântului Duh

Muzeul Țăranului Român

Una dintre cele mai mari probleme ale omului contemporan este viteza amețitoare a vieții, desfășurarea ei dezordonată, risipită, generatoare de patimi și stress, ce aduc cu sine dizarmonii, scindări, consumuri și dereglări psiho-fizice până la boli cronice.

Din cele mai vechi timpuri omul a încercat să domolească furia timpului, forța cronosului destructurant și devorator prin ritual, prin care s-a urmărit ca viața să capete măsură și ritm, armonie și suflu.

Ritualul odihnește memoria, duhul, potolește graba nestăpânită a zilei și neodihna somnului agitat al nopții. El liniștește mintea și o acordează emoțional, temperează și mediază cearta dintre minte și inimă, armonizându-le mișcările ca într-un dans sincron, plin de grație.

Prin așezarea fluxului vieții în forma ritualului, curgerea ei se liniștește și capătă în același timp forță, răbdare, perseverență, profunzime, coerență, forță de străpungere. Fără să exacerbeze performanța, competiția, viteza reacțiilor și acțiunilor, ritualul stimulează conștiința identității dinamice a ființei, precum și continuitatea, care este secretul formării durabile și al înaintării spre ținta desăvârșirii, peste toate obstacolele și accidentele.

Ritualul face apel la memoria originilor, la un gest fondator sau iconic, repetiția pe care o presupune fiind o acumulare de prezență de spirit, de trezie și odihnă activă. În sens creștin, este memoria filiației ce stă la temelia existenței, mișcarea duhului ce odihnește peste creație, suspinul ce răspunde chemării paterne.

Fiecare act omenesc poate căpăta încărcătura ritualului, consistența de gest iconic, dacă transportă în sine conștiința filiației, a închinării de sine și a toate lui Dumnezeu, a dragostei și dăruirii, a plămadei vieții veșnice pe care o asimilăm prin taina Sfintei Euharistii.

Ritualul oprește schisma dintre minte și inimă, dintre rațiune, simțire, senzație și intuiție, fiind un act al omului întreg, ca ființă dialogală creată întru comuniune. Actele omenești disparate dobândesc consistență ritualică atunci când în interstițiile sau articulațiile de timp ce le leagă facem loc rugăciunii, închinării, conștiinței tainei, a sufletului, a chipului dumnezeiesc ce pecetluiește creația. Ritualul este, în ultimă instanță, legătura dragostei. Dragostea îmblânzește fiara necruțătoare a timpului, alungând frica de moarte.

Din punct de vedere practic, e bine să ai anumite momente, articulații temporale, care constituie acel contrapunct sacru la șirul acțiunilor obișnuite, ce conferă continuitatea armonică mai înaltă, ritualică a vieții.

Participarea regulată a sfintele Taine și împărtășirea regulată, ce sporesc în noi conștiința chipului și menirii dumnezeiești, rugăciunea și închinarea în taină și însăși conștiința tainei și a stării înaintea lui Dumnezeu, săvârșite des în împrejurările diverse, actele de dăruire, milostenie și iertare din toată ființa, pomenirile dese ale celor vii și ale celor adormiți întru întărirea legăturii dragostei și ale gesturi iconice fac din viața de zi cu zi o prelungire a trăirii liturgice, un rod euharistic.

Ce anume sunt gesturile iconice? Sunt gesturi ale întregii ființe, suflet și trup, în acord cu chipul ființei. O privire binevoitoare, un cuvânt ce răspândește liniște și bucurie, duhovnicesc, o mișcare făcută cu blândețe, o acțiune pașnică, nevătămătoare, un gest de iertare, dăruire sau mulțumire, empatia sau rezonanța afectivă față de durerile și bucuriile altora, săvârșite în mod repetat până la o stare continuă, de fond, a conștiinței sunt parte a ritualului iconic. Lucrarea virtuților este parte integrantă a acestui ritual duhovnicesc care constituie acel puțin aluat ce dospește toată frământătura vieții. Prin acest ritual, timpul devine dintr-o săgeată aruncată la întâmplare o rază ce înaintează liniștit și sigur spre chipul iubirii dumnezeiești.

Ritualul este o mișcare fără de care viața nu poate fi. Așa sunt respirația, alternanța veghe-somn, bătăile inimii, rotația pământului în jurul soarelui, a electronilor în jurul nucleului atomului. În plan duhovnicesc, gesturile iconice, care actualizează conștiința liturgică a menirii filiale de întâlnire și unire a creației cu Dumnezeu, întrețin flacăra vieții spirituale.

Ritualul vieții fizice trece prin moarte pentru a descoperi ființa creată în lumina chipului său, a identității sale profunde, în dinamismul ritualului său de înaintare în taina dumnezeiască, sau, din contră, în suferința refuzului tainei.

Moartea este astfel răspunsul la întrebările cine suntem și care este cu adevărat viabilitatea proiectului nostru de viață pe scara de la nimicnicie la îndumnezeire, de la robie și împietrire în patimi și singularizare sau izolare în egoism și contrarietate, până la libertate și dăruire de sine în comuniune. Ritualul creștin este cultivarea răspunsului: viața la orice nivel, fizic, spiritual, cosmic, dumnezeiesc.

Timpul are pecetea nevăzută a prezenței și darului Sfântului Duh, Care ne călăuzește la tot adevărul. Ritualul presupune o lectură a timpului prin prisma iconomiei divine, întrezărită aici în ghicitură, el fiind o invocare a harului Sfântului Duh spre a ne lumina pe noi și lumea întreagă.

Logica luptei, a antagonismului, este copleșită în ritual de logica supra-afirmativă a iubirii, a saltului peste groapa contrarietăților direct în rugul aprins al iubirii, al așteptării cu dor dumnezeiesc, al intenționalității orientate spre comuniune, al opririi războirilor și al deschiderii spre primirea tainei celei mai presus de fire. În baia ritualului, odată cu desființarea intențională a vrăjmășiei și scindării are loc treptat curățirea, ca o prefacere tainică a răului în bine.

Florin Caragiu