Frățietatea naturii cu omul e în societatea noastră din ce în ce mai ignorată. Tehnica, odată cu multiplicarea nevoilor, tinde să ofere un surogat de natură, dar resimțim suferința naturii transformate artificial și exploatate, pe alocuri chiar otrăvite, în trupul și sufletul nostru.
Bolile ne dau adesea semnale, generațiile apar din ce în ce mai șubrede, mai expuse la îmbolnăviri. Izolarea de natură generează epidemii de probleme psihice, sporind sensibil sentimentele de înstrăinare, angoasă, inadecvare, incomunicabilitate etc. Imunitatea psiho-fizică înaintează pe o curbă descendentă.
Mintea nu se poate liniști, somnul e agitat, simțul orientării se dereglează, Recurgem la tot mai multe medicamente, dar efectele lor adverse și mai ales urmările nocive ale combinării lor ne slăbesc și mai mult în timp constituția, multiplicând problemele de sănătate.
Ne refugiem în muncă, ne cufundăm în grijile vieții și nu ne găsim cu adevărat pacea și mulțumirea. Sedentarismul și suprasolicitarea, nevroza, depresia și isteria ne pândesc. O măsură de prim ajutor este conștientizarea și reluarea legăturii noastre de frățietate cu natura.
În primul rând, este benefic să ieșim în natură, să respirăm în ea, să consumăm o hrană cât mai naturală și vie, să facem mișcare în natură, să ne liniștim și echilibrăm simțurile, simțămintele și gândurile în natură.
Deși afectată la rândul ei de contrarietatea, adversitățile și agresivitatea de fond a stării de cădere din har a omului, natura, nefiind apăsată de vinovăție, păstrează într-o mai mare măsură ca omul ecoul vieții paradisiace. În plus, natura a fost creată pentru om, având un tainic potențial de refacere, tămăduire și armonizare a puterilor umane. Mai mult, de înnoire a forțelor sale slăbite. Necuvântătoare fiind, natura are ochii ațintiți spre om, reacționează la mișcările lui, rezonează cu stările lui sufletești, adeseori activându-se capacitatea sa de a absorbi și elimina nocivitățile. Purtătoare de logos, nu e lipsită de propriul limbaj. Asemenea unui copil ce are nevoie de o “educație” în mediul uman pentru a comunica așa cum se cuvine cu semenii, ea nu se poate dezvolta singură foarte mult în direcția comunicării, dincolo de tiparele instinctuale date de înzestrările speciei.
Numai în mod condiționat de relația cu omul, pe care-l urmărește și-l urmează ca pe un părinte, în chipul unei tainice filiații, capătă ea trăsături ce amintesc de mugurii umanizării ei viitoare, întrezăriți în apropierea oamenilor sfinți și în relație cu ei.
O spune Scriptura: natura așteaptă și suspină după descoperirea fiilor lui Dumnezeu și împărtășirea de slava lor, după harul care va ridica lespedea apăsătoare a legilor vieții spre moarte, lăsând să se reverse în creație lumina veșnică a iubirii.
Natura e creată pentru om, e un dar pentru om, dar și omul e un dar pentru natură, întrucât vocația îndumnezeirii lui o privește în cel mai înalt grad, împlinindu-i menirea. Ea caută cu o speranță inexprimabilă spre taina învierii ce se prelungește din trupul lui Hristos prin om în tot cosmosul.
Rugăciunea și închinarea noastră de zi cu zi, gestul întregii ființe de mulțumire și recunoștință, de dăruire și iubire față de Creator, exprimat prin acte, mișcări, gânduri și simțăminte bune, protectoare, delicate și nevătămătoare, prin grijă statornică și atenție părintească, trezește în ea rezonanțe binefăcătoare, sădite în firea ei de Dumnezeu.
Natura capătă o transparență ce lasă să se întrevadă taina vieții acoperite de păcat și, mai mult, dragostea lui Dumnezeu, ea redevenind un mediu al iubirii ce favorizează prefacerea izolării în singurătatea fericită, într-o așezare față către față cu El, ce cuprinde toate în gestul iconic de dăruire.
Slăbirea legăturii de frățietate a omului cu natura creează un clivaj în însăși ființa umană prin afectarea armoniei dintre suflet și trup, cauza ascunsă din spatele celor mai multe boli dobândite. Căci trupul nostru este în ultimă instanță natură umanizată, fiind solidar cu ea.
De aceea strigătul misterios al naturii se cere ascultat cu inima, ca pe o chemare spre însăși vindecarea noastră ca oameni întregi, trup și suflet, în lumina chipului lui Dumnezeu în care ne regăsim cu adevărat, liberi și unici, în dialogul generalizat al iubirii.
Și chiar dacă arsenalul soluțiilor tehnice de ocrotire și salvare a naturii e limitat de voința oarbă a societății de consum și de însăși condiția actuală căzută a creației, să nu încetăm să practicăm acest nobil donquijotism al acțiunilor și apelurilor pro-natură, al respectului față de viață sub orice formă și la orice nivel, al reînfierii acestui copil rămas adesea orfan de dragostea noastră.
Respectul față de natură înseamnă respect față de viață, față de darul lui Dumnezeu, față de propriul trup și de noi înșine ca ființe întregi, față de viitorul ce ne stă înainte și, putem spune, stă deja în mâinile noastre.
Natura este o creație filo-umanitate în mod necondiționat, să fim și noi creație filo-natură, ca un răspuns cu valențe benefice asupra propriului destin.
Cei care locuiesc departe de țara lor, să-și aducă aminte că natura nu este niciodată străină de ei, fiind pământul din care a fost luat trupul lor. Ea alină nu numai dorul de patrie și de casă, ci însuși dorul de Dumnezeu, fiind dăruită ca o icoană a locașului ceresc, ca o casă creată a ființei dincolo de împărțirea babilonică a limbilor.
Culoarea naturii este simbolic verdele, la fel ca în cazul Duhului Sfânt, Dătătorul de viață. Respectul și grija față de natură împreună cu luminarea Duhului Sfânt sunt pentru om remedii ale fricii de moarte, ce declanșează și întreține angoasa fundamentală a făpturii. Întoarcerea trupului omenesc în natura cu care este cosubstanțial trezește în conștiința luminată de har memoriile identității iconice a ființei, conștientizarea continuității spirituale a omului dincolo de ruptura fizică sau discontinuitatea fizică pricinuită de moarte.
Reciproc, întunericul rezultat din deficitul de har amplifică odată cu contrarietatea sau ignoranța față de natură frica de moarte, ce ne amenință și ne sărăcește libertatea duhului, periclitând mișcarea stabilă în deschisul iubirii divine.
Florin Caragiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu