pentru o lume rugată/închinată

Noe rugându-se în Arcă

(dintr-o catacombă romană)

M-am gândit să vă împărtășesc câteva gânduri așternute astăzi în timpul orelor petrecute la dializă.

Icoanele din biserici, de la răspântii sau din case, înaintea cărora oamenii s-au rugat sau s-au închinat cu stăruință au fost numite icoane “rugate”. “Iată, stau la ușă și bat”, zice Domnul. Icoana este un prag între Dumnezeu și lume, o ușă la care Hristos bate și pe care noi o deschidem prin rugăciune/închinare. Gesturile noastre liturgice deschid ușa icoanei și taina dumnezeiască pătrunde în viața noastră, săvârșind adevărate minuni. Așa icoanele devin făcătoare de minuni.

Dar și oamenii înșiși și făpturile și lucrurile prin chipul și logosul dăruit lor de Creator sunt icoane ale iubirii dumnezeiești, iar rugăciunea și semnul crucii ce odihnește peste ele face din ele icoane “rugate”. Prin rugăciunea și închinarea sa stăruitoare omul duhovnicesc trăiește într-o lume “rugată”. Sfântul întâmpină și deschide astfel orice existență creată ca pe un loc de altar al venirii/întrupării/lucrării divine.

Este un alt mod de a spune: “Facă-se voia Ta, Doamne, prin acest om, prin această făptură, prin acest lucru!” Lumea isihiei este una “rugată/închinată/deschisă prezenței și lucrării dumnezeiești”. Taina isihiei face dintr-o lume măcinată de lupta pentru dominație și vrăjmășia pe care aceasta o generează, o lume rugată/închinată/deschisă voii divine, iconomiei iubirii Sfintei Treimi.

Rugăciunea pentru vrăjmași este expresia cea mai vie a liturghisirii voii lui Dumnezeu ca toți să se mântuiască, să se desăvârșească în iubire. Pe toți și pe toate le dăruim rugului aprins al tainei dumnezeiești. Acesta este isihasmul, desființarea logicii vrăjmășiei prin pacea de Sus coborâtă în lume, viețuirea după chipul iubirii dumnezeiești întrupate.

Identitatea profundă a omului, cea care-i conferă continuitatea după moarte, este dată de sufletul său creat după chipul lui Dumnezeu și care asumă pământul firii/natura creată în corpul său ca pe o natură umanizată în vederea îndumnezeirii prin alipirea omului întreg la Trupul lui Hristos.

Cu cât mai mult lumea devine un loc al actului uman comunitar/liturgic de rugăciune și închinare, cu atât se declanșează în ea reacții în lanț ce apropie de noi împărăția cerurilor, deschizând porțile intrării ei de taină în mijlocul nostru.

Martirii, rugându-se pentru chinuitorii lor, au putut trezi în unii dintre ei metanoia, întoarcerea în lumina sfințeniei. Așa s-a putut înmulți fulgerător credința creștină în primele veacuri ale erei noastre, în locurile “închinate/rugate”, deschise lucrării dumnezeiești. Credința lucrătoare prin iubire este scânteia ce aprinde rugăciunea sau închinarea în duh și adevăr ce iconizează lumea, adică face din ea o lume “rugată/închinată”.

Prin corpul său “rugat/închinat” se trezește în om conștiința identității sale profunde și a menirii de a atrage cu sine lumea spre libertatea fiilor lui Dumnezeu, din regimul căderii și mortalității înlănțuit de frică în lumina învierii. O lume “rugată/închinată” este sustrasă în conștiința rugătorului/închinătorului dominanței vieții spre moarte și repusă pe orbita rostului ei divin, al tainei pascale de trecere prin moarte spre înviere. Moartea rămâne pentru el nu o simplă desființare a vieții, ci conștiința deplină a creaturalității sale, a venirii sale la ființă din nimic prin darul lui Dumnezeu. În această ecuație a creației, accentul se mută de pe nimic pe darul de Sus!

Moartea capătă astfel sensul conștientizării identității iconice a creației, centrarea ei ființială pe pecetea chipului divin din om, și nu pe natura asumată în corpul lui. În fapt, identificarea omului cu simpla natură descentrează creația de pe axa vieții (Dumnezeu-om), generând frica de moarte. Natura însăși așteaptă și suspină după descoperirea prin om a condiției sale euharistice sau a rostului său liturgic, al împărtășirii de slava fiilor lui Dumnezeu.

Deznădejdea vieții spre moarte e transformată în nădejdea învierii, ce atrage până în structura profundă a materiei energiile tămăduitoare ale harului.

Rugăciunea și închinarea tind spre un gest al întregii ființe înaintea lui Dumnezeu, fiind o poartă a dublei treceri, deopotrivă a lui Dumnezeu spre lume și a lumii spre Dumnezeu, asemenea porții de tip Janus, cu fețe în ambele sensuri. Astfel închinarea de sine și rugăciunea pentru sine sunt deopotrivă o închinare a lumii și o rugăciune pentru lume. Rugăciunea inimii poate fi în aceeași măsură “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul” și “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi”, pentru că rugăciunea și închinarea răsfrâng lucrarea harului asupra sinelui în alteritate și reciproc, dat fiind chipul treimic și hristic al ființei zidite conștiente și în genere filiația iconică a făpturii create.

Ca “gesturi iconice”, rugăciunea și închinarea nu caută la fața făpturilor, în măsura în care prin ele devine străvezie în toate voia lui Dumnezeu, care vrea binele fiecărei existențe create de El din iubire. Astfel ele sunt o “facere de bine” dincolo de reacțiile instinctive la bine și la rău ale firii căzute, un salt intențional peste “groapa căderii” în logica comuniunii intenționale, în orizontul împărăției cerurilor.

Să ne străduim, așadar, să plămădim împreună acea lume “rugată/închinată”, cu porțile deschise la tot pasul libertății fără hotar, proprii dragostei dumnezeiești.

Fericiți cei ce iubesc viața în bucurii și-n suferință, în sănătate și-n boală, pentru culoarea clipei dăruite lor, ce se topește-n văzduh. Ei înaintează în timp ca lumânarea în flacără, ca o așteptare în pâinea ce se-mparte și se-nmulțește.

Florin Caragiu