“de oboseală / cad ca o vită / îngerul meu / care mă iubește / nu e îngerul cu harpa / nu e îngerul cu cartea / îngerul meu / care mă păzește / e îngerul blândeții / vine pe la spate / pe vârfuri / și mă izbește / în moalele capului”. Din oboseală se nasc astfel fulgere, “grămăjoare de rugăciuni”, ne spune poeta Andrea Hedeș în volumul “Orele Aspre” (ed. Neuma, 2017).
Pe “țeasta sfinților”, mai mult, e “picătura chinezească”, sudoarea de sânge pe care o dau ca să “ia duh”. La granița lumii, unde “mintea scâncește”, între adierea nimicului și glasul dulce care “topește ceara”, rugăciunea e trăită în întunericul apofatic, “văzut” și “simțit” ca o "fântână în care cobori", așteptând, prin scăpărarea pe buze a numelui lui Iisus, să se-aprindă o chemare.
Livrescul devine o casă a trăitului prin mișcarea duhului, această rememorare ce-nseamnă “răsfoirea vieții, filă cu filă”. E locul unde “luna se crapă”, zidurile sunt “plângeri”, peste care “se surpă melancolia”. Însă tot aici vezi “oase cântând” și “veșnicia are o portiță”, sau praguri numite “acasă”.
Accesul presupune totodată o pogorâre la iad a simțirii înțelegătoare, o descindere în “clopotul de sticlă” în care stă închis “strigătul mut”, urletul în zugrăvirea expresionistă a unui “lup cât universul”. Unde “abisul mai adânc” se întâlnește cu “înaltul mai înalt” și unde chipul nevăzut al Tatălui se-arată tainic se-nfiripă acea rugăciune ce sparge “coaja gândului”.
“Pulbere-n vânt”, omul își duce întunericul “pe firave picioare”, crezând, “sub colbul durerii / ce presimte în fiece clipă / sfârșitul”, “într-o fărâmă lucitoare”. Însă faptul că nu moartea, ci îngerul trâmbițează “în mijlocul nimicului” “cântecul deznădejdii”, și “fața ce nu se șterge” a lui Dumnezeu fac să mustească o bucurie secretă.
Săpând în nămeții patimilor cu “lopata de zăpadă” a virtuții, sângele însuși gustă din înviere, ajungând la Cel nevăzut, în momentul în care “înfrângerea”, “poticnirile” sunt aduse înaintea Lui, “oricât de departe”. În vocea eului liric răsună glasul eccleziastului biblic, dublat misterios de cântecul privighetorii în noapte, ce atrage sufletul în “beția Adevărului”.
Suntem într-adevăr chemați la trezvie, spre revelație: “nu credeți simțirii / ceață și fum / temeți-vă / temeți-vă / și nu veți greși / mereu atenți / la ceasul când / bobocii se deschid”.
Florin Caragiu
