Plânsul metafizic al Monicăi Rohan stă rezemat de poemele din volumul “Freamătul subtil al stingerii” (ed. Eikon, 2019). Inima-i o “mare de cuarț”, căreia i se-mparte “un ochi cu vederea întreagă”. Cu “urechile îngropate în iarbă”, privește cum “agonizează lumina”, în bătaia unui “suflu de dincolo de lume”.
În versuri se mișcă cu “pași împleticiți în cerneala umbrei” imagini emblematice, ce mișcă tainic țesătura emoțională: “minereul din măduva razei”, “lapte de lemn câinesc în pocal”, spaima ca un “miriapod de chihlimbar”, copilăria băltind “după gard”, “inima de gumă a nopții”, sângele “mătăsos ca o ninsoare de vară”.
O nedeslușită durere se limpezește în sentimentul ce nu poate fi “zăbrelit”, când “zgura stelelor lasă pete de sânge”. “Firișoare de iarbă tăioasă”, cuvintele respiră și vâslesc “într-un lac amniotic”, peste care plutește “casa de carton” a ființei, o dată cu lumina ce “pulsează și vindecă”.
Aceeași lumină, însă, “retează gardul”, granițele ferme, lăsând nelămuritul, misterul să cotropească peisajul. Așa răsar din crăpăturile caselor vechi “făpturi de cretă”, basmele. De sub praguri, crește “iarba fiarelor”, ce descuie serile, aceste “lacăte grele”. Nostalgia împânzește zona crepusculară în care “casa mea nu mai este a mea / am ieșit în stradă și nu mă mai pot întoarce / nicăieri a picat dintr-un nor / ca o ploaie de piatră”.
Florin Caragiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu