Despre boală

Boala e în general o pacoste, pentru cei mai curajoşi o provocare, pentru încă mai puţini o binecuvântare. Primii de obicei o provoacă, o atrag prin propriul lor mod de viaţă, cei curajoşi o înfruntă ca pe un obstacol, iar ultimii o folosesc ca remediu pentru suflet. Se spune că nu e uşor să stai în preajma unui om bolnav. Compasiunea afişată se consumă repede în faţa unei lupte de uzură cu boala. Afecţiunea noastră, a celor sănătoşi, e pusă la încercare. Iubirea umană, câtă este, se clatină. Avem sentimentul că viaţa merge înainte şi nu putem rămâne la nesfârşit în urmă cu bolnavul. Ne purtăm cu el mai expeditiv, mai tehnic, mai aspru chiar. Încercăm să ne dozăm forţele. În acest punct ne dăm seama că iubirea noastră e extrem de fragilă. Precară chiar. Dau năvală sentimente contradictorii. Un exerciţiu util este să realizezi ce aşteptări are bolnavul. Să simţi ritmul lui, diferit de cel normal, să-l respecţi, punându-te în locul lui. Şi reciproc, dacă eşti tu bolnavul, să te pui în locul celuilalt, să-i înţelegi greutăţile de adaptare. Aşa s-ar putea evita multe adversităţi care fac din boală un iad. În fond, suntem puşi la încercare. Boala este o încercare a unui om sănătos, aş spune, parafrazându-l pe Beethoven, care zicea că bătrâneţea este o încercare prin care trebuie să treacă un tânăr. Ne este, de regulă, foarte greu să săvârşim un „maraton” al binelui. După entuziasmul de început, ni se taie vlaga omenească. De aceea, o faptă bună fără ajutor dumnezeiesc e ca o apă al cărei curs nu mai e alimentat de la izvoare. Se risipeşte, e absorbită de cele din jur, bălteşte şi se evaporă în scurtă vreme. „Cel ce se roagă numai atunci când se roagă acela nu se roagă”, spunea un părinte. Fariseismul păcătuieşte prin neînţelegerea faptului că binele e tot ce poate fi mai firesc, în sens originar, pentru făptura creată, nedesprinsă de izvorul dumnezeiesc. Asta poate părea neverosimil, câtă vreme nu îndrăznim să gustăm din inefabilul credinţei. Credinţa este o punte luminoasă peste abisul impenetrabil între ceea ce este cu neputinţă la om şi harul lui Dumnezeu, cel atotputernic. Astfel, exerciţiul binelui are nevoie de o continuitate de fond, pentru a nu-şi pierde pe drum substanţa. Continuitatea de fond este dată de familiaritatea cu Dumnezeu. De aceea este atât de importantă rugăciunea. Şi taina în care respiră harul, inepuizabilul. A iubi pe un om bolnav, presupunând într-o anume măsură purtarea împreună cu el a greutăţilor, nu este uşor. Şi dacă nu găsim în noi resurse s-o facem, e pentru că n-am dobândit încă acea iubire despre care spune Hristos: „Să vă iubiţi unii pe alţii cu iubirea cu care Eu v-am iubit”. Orice astfel de încercare e un prilej care ni se oferă spre a o face. Însă această iubire se pogoară şi îşi face simţită cu adevărat prezenţa în inimile curăţite de patimi. O curăţire pe măsura aplecării dorinţei către cele dumnezeieşti. De aceea, îngrijirea unui bolnav se cere unită cu îngrijirea propriului suflet. După Evanghelie, purtarea neputinţelor celor slabi e o poartă de aur spre împărăţia cerurilor.

Florin Caragiu