Ramura de foc a fericirii

În cartea „despre ea, niciodată”/"sur elle, jamais" (Grinta, 2010, volum bilingv, trad. în lb. franceză Letiţia Ilea), Adriana Lisandru practică o poezie feminină frustă, viguroasă, în registru liric confesiv, cu bogate ramificaţii în pământul şi cerul existenţei.
Sunt poeme de dragoste, singurătate şi moarte, trecute prin filtrul unei intimităţi ce naşte transparenţe: „oameni creşteau din pântecul meu şi se năşteau apoi transparenţi” (mirabilis). Resimţirea dramatică a spargerii oglinzii sau a fragmentării vederii de suflet în bucăţi-raţiuni parţiale, rupte de întreg, apare ca un semn despre propria vulnerabilitate primit de la înger şi reflectat într-un ochi de necuvântător, în lumina unui foc aprins de dragostea însăşi la marginea necunoscutului: „eu iubesc un bărbat. e departe. are mâini frumoase şi moi. / uneori aprinde la marginea nopţilor focul. / în lumina aceea/ viaţa se vede-n bucăţi. ca-ntr-un ochi de gândac. ca într-o/ oglindă mărunt/ lapidată. dragostea e ciobul pe care/ ţi-l strecoară un înger în ochi. atunci înţelegi/ că eşti numai o coajă de om” (desen cu alb).
Însă, o dată cu figura îngerului, se strecoară presimţirea unei acoperiri universale ce încălzeşte şi înviază firava iubire omenească, sub închipuirea unei noi geneze: „mă ţinea strâns în braţe/ plouase/ plânsesem// mă ţinea strâns în braţe// clipa aceea era/ întindere nouă/ între tot ce-ndrăzneam să rostim/ şi ce nu// între tot ce ştiam/ şi tot ce plutea pe deasupra/ acestei firave lumini/ cunoscute// şi aşa a fost// şi s-a numit întinderea/ dragoste// astfel a fost moarte/ apoi a fost viaţă” (ziua a opta).
Întâlnim frecvent inserţii de motive biblice care potenţează iconic intensitatea unui timp poetic ce integrează istoria lumii: „El// îşi înmoaie degetul în cenuşă/ şi-mi scrie/ apăsat/ numele/ în carnea tăcută/ a lemnului// El/ îmi arată cât de mult / mă iubeşte// undeva// greieri// rugându-se” (Golgotă); „depărtarea aceasta/ un concert pentru vioară şi sabie/ încercarea noastră de-a fi, între rost şi dorinţă/ un câmp treierat/ de lăcuste. (…) de la un timp/ strigă mortul din mine cu limba cătuşă/ ia-ţi cenuşa femeie şi umblă” (semne. cămaşă de drum).
Contemplarea morţii este prilejul unei „tăieturi” în conştiinţa marcată de metanoia, care conferă retrăirii calitatea unei înainte vederi: „umbra mea ce trufaşă era/ ce trufaşă era, / păuniţa, / socotindu-se mierla dăruitelor Tale grădini (…) dar când ne ajunge amiaza, slăvita, / şi descântă odoarele firii, / ce-i umbra, să-i stea deopotrivă/ şi care e ochiul să nu se deschidă/ uimirii, / tulpină de mac miruită de ploi (…) rămas-a Cuvântul sămânţă/ şi rod a rodit, făcându-se el/ treaptă şi munte, ascunziş de mătase/ şi râu ce se-ntoarce spre izvoarele sale/ precum iubirea spre Cel iubitor, / văzătoare inima mea, văzătoare! // strigat-am cu jerbe de fluturi, iată-nfrunzeşte în ea/ ramura de foc/ a fericirii, / dar cum să pot, Doamne, / firav gherghef de părere şi carne ce sunt, / cum să pot îndura, fără spaimă şi moarte, / această vedenie?” (ramura de foc a fericirii).
Reflexivitatea umană este decisiv marcată, pe de o parte, de necunoscutul ce o învăluie: „doream să vă spun despre mine dar nu-mi aminteam/ de unde veneam şi-ncotro risipirea” (de unde cuvântul nu poate ajunge), pe de alta, de genuinul impuls spre un „nou început”: „ar putea fi un nou început/ zgura din piept ar putea înflori/ într-un cântec furiş/ desfăcut din cătuşele sale/ ca un prunc din coşmar” (mătase de fluturi), traversând metamorfozele unei lumi ce se zbate sub semnul unui „cer sfărâmat”: „un zgomot de cer sfărâmat. ca atunci când visai/ cum te lipeşti de coapsele mamei şi la prima atingere/ se transformau în movile de mâl” (liliput). Prin dragoste, bătaia de aripă în vid şi surparea înlăuntru capătă ele însele luminările chipului transfigurat: „imaginează-ţi o surpare-nlăuntru înrudită cu frigul curat/ cu zborul şi cântecul” (uşor/ de-o aripă), încât moartea îşi pierde din forţa de disociere, transpărând prin ea un acelaşi chip: „îmi iau moartea în braţe/ şi-o mângâi/ şi-i vorbesc ca unui copil care niciodată/ n-a citit o poveste// ne e bine// aşa lipite una de alta/ de parcă am fi/ un bănuţ de aramă/ cu două feţe/ identice” (maternitate).
O nelămurită dorinţă de claustrare provine dintr-o profundă neadecvare, datorată răsturnării de perspectivă ce lipseşte viaţa de strălucirea dăruirii: „de ce are femeia ochii aşa de negri? / ca să înveţe întunericul pe de rost (…) nu te grăbi, îi spun, vreau să mă uit pe fereastră, / ia uite câţi oameni au îmbrăcat lumina pe dos/ sau poate-aşa vezi când ţii viaţa lipită de tine (…) du-mă în centru, prietene, nu mă întreba nimic despre toamnă, / despre ploile ei, despre frunzele din privirile mele, / acolo o să-mi fac o căsuţă de piatră/ o căsuţă de piatră/ o căsuţă de piatră// fără ferestre” (taxi Magic).
Asistăm la o permanentă confruntare cu un întuneric ce proliferează malign: „întunericul creşte puhav precum un edem/ şi iată nu mai ştim ce să facem cu noi/ ni se împleticesc orele mâinile devin prelungiri inutile/ le târâm după noi istoviţi/ fâşii oarbe de carne şi sânge/ pipăind după zboruri” (partitură pentru singurătate şi orchestră), în care sufletul îşi caută chipul şi libertatea prin rugăciune: „numai tu ai rămas, pasăre oarbă/ cuibărită în seara care-mi creşte din piept, / numai tu, sub zăpezi neatinse, / ciugulind din tăcerile mele ca dintr-un şirag/ de mătănii” (două cântece roşii). Reflexele acestei lupte atrag după sine un întreg tărâm locuit: „în gând mângâiam umbra mâinilor tale/ apoi umbrele umbrei apoi/ m-am întors să te văd/ era numai oraşul/ venind după mine târâş” (gravură rupestră cu femeie şi măr).
În acest oraş-martor se desprind figuri ale inocenţei, sub spectrul suferinţei, părăsirii, tragediei: „un puşti cârn se ascunde în spatele/ omului roşu/ scoate din pachet o portocală/ o mângâie o învârte îi râde/ muşcă din ea cu toată gura lui ştirbă/ îi dau lacrimile (…) micuţa Maria s-a ghemuit pe covor/ cu pachetul în braţe/ icneşte/ îşi suge un deget/ nimeni n-o şterge/ la nas” (i’m lovin’ it); „de spitalul cel mare îşi aduce aminte şi-acum/ i-au dat voie să hrănească o pasăre/ îi punea firimituri pe pervaz/ dimineaţa i se recolta sânge îi spuneau că îl vod da fluturilor/ Ana fluturii sunt plăpânzi şi prea albi/ au nevoie de roşu pe aripi/ era vară toţi îi aduceau îngheţată/ numai mama se făcuse deodată/ mai tăcută decât păpuşile ei” (reportaj despre pantofii roşii ai Anei).
Pentru Adriana Lisandru, cunoaşterea înseamnă, totodată, o spaimă în faţa des-zăgăzuirii vederii, frică de care se eliberează cioplind „fără grabă/ o cruce” (cunoaştere). Aceasta este „ramura de foc” însemnată pe distanţa generată de o topologie în care suntem „atât de aproape, încât/ uneori/ orice cuvânt/ poate fi spulberare// atât de departe/ încât/ abia auzim/ cum murim” (dragoste).


(text inclus în: Florin Caragiu, "Poezia - pentrul Omul Deplin", volum în curs de apariţie)