Despre credinţă

Este credinţa, în creştinism, o „afacere pur privată”, cum spun unii? Asistăm, adesea, la o reţinere exagerată în ce priveşte temele legate de suflet şi credinţă, concomitent cu o totală nonşalanţă în manifestarea publică a vulgarităţii şi imoralităţii, pe fondul unui relativism cu accente totalitare, în sens desacralizant. În contextul actual, pentru un creştin problema este una delicată.
Pe de o parte, nu trebuie „să arunci mărgăritare porcilor”, cu alte cuvinte, misterul credinţei se cere abordat într-o atmosferă cuvenită, în care să existe o minimă deschidere sufletească şi să nu fie pur şi simplu batjocorit (de alţii sau, de ce nu, de tine însuţi, dacă te dai în spectacol cu o purtare necuvenită). Pe de altă parte, spune Hristos, „de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, de acesta şi Fiul Omului se va ruşina, când va veni întru slava Sa şi a Tatălui şi a sfinţilor îngeri” (Lc. 9, 26).
Pentru că e însăşi adeverirea dragostei lui Dumnezeu care ne-a creat, mărturisirea credinţei nu poate şi nu trebuie să înceteze, chiar dacă cea prin cuvânt poate să lase loc, în condiţii ostile, celei prin faptă. Însă trebuie să fim atenţi ce fel de chip al credinţei mărturisim, atunci când o facem, dacă aflăm de la sfântul apostol Iacov că „fără fapte credinţa este moartă”! Cât despre relativism, de ce ar trebui acceptat ca o dogmă numai pe ideea clişeului atât de uzitat că respectul faţă de om trebuie să implice acceptarea tuturor părerilor cu egală valoare de adevăr? Ceea ce, trebuie să fie spus, nu înseamnă decât discreditarea tuturor convingerilor ca lipsite de adevăr şi a omului însuşi, ca fiinţă in-diferentă. Practic, se deschide, astfel, uşa larg indiferentismului faţă de adevărul învăluit în taină. Tocmai de aceea, relativismul este calea cea mai sigură spre nihilism, s-a spus.
Confuzia provine dintr-o proastă înţelegere a respectului faţă de om şi, paradoxal, dintr-o concesie făcută, în fond, fanatismului de orice fel. Prin excesul de zel în prevenirea fanatismelor, se cade în fanatismul invers, al respingerii fără socotinţă a respiraţiei neşovăielnice în taina credinţei, care este un mod spiritual al omului de legătură cu cele nevăzute şi mai presus de înţelegere.
Pentru nişte oameni cu un spirit educat şi echilibrat, libertatea fiecăruia, pe baza căreia îşi cultivă anumite opţiuni personale şi asumări de credinţă, e ceva de la sine înţeles şi inviolabil. Cum adevărul vieţii nu poate fi raţionalizat şi are un inerent apofatism, cunoaşterea, în temeiurile ei, nu poate să fie lipsită de credinţă. Credinţa priveşte omul ca întreg, în orizontul tainei.
În sens creştin, mărturia conştiinţei însăşi nu este lipsită de o legătură vie, implicită, cu taina credinţei. Dacă eu, ca şi creştin, mărturisesc ca adevăr suprem iubirea Sfintei Treimi şi venirea lui Dumnezeu în trup în persoana lui Iisus Hristos, ceea ce în acelaşi timp conferă o valoare maximă omului, creat după chipul divin şi menit împărtăşirii dumnezeieşti, acest lucru nu poate însemna o lipsă de respect faţă de un om de altă credinţă, tocmai pentru că în trăsăturile chipului divin la loc de cinste e libertatea. Dar această libertate nu trebuie să devină o sperietoare pentru comunicarea a ceea ce este intim trăit, a misterului credinţei.
Mărturisirea credinţei nu trebuie să fie un tabu. Cum ar veni, e ceva cat se poate de firesc să-mi exprim credinţa, din cuvânt şi mai ales din faptă – o exprimare de sine ca om întreg şi fiinţă relaţională, înzestrată cu afectivitate – a cărei investiţie este absolut necesară în căutarea adevărului participativ vizat de o cunoaştere cu valoare existenţială –, ireductibilă ea însăşi la cele văzute, ca fiinţă ce trăieşte în orizontul necunoscutului, al misterului ce învăluie intervalul acestei vieţi şi capacităţile noastre limitate de cunoaştere.
Problema, ca mărturisire, începe atunci când, afirmând o viziune şi arătând insuficienţele în înţelegerea sa ale altor concepţii, cineva tinde să desfiinţeze persoanele însele de altă convingere. De multe ori, oamenii se angajează în mărturisiri şi sfârşesc lamentabil, în certuri de cuvinte şi în violenţă de orice fel, care mai mult dăunează lor şi celor din jur, tocmai pentru că – fie şi provocaţi – în mărturisirea lor iese la suprafaţă ca uleiul starea lor de nedespătimire, şi, din nefericire, credinţa ajunge să fie judecată după patimile omului, ca şi cum Dumnezeu cel vizat de credinţă ar fi după chipul şi asemănarea omului căzut.
Figura „credinciosului bădăran” e una dintre cele mai neplăcute şi stârnitoare de confuzii, şi răspândirea ei arată cât de puţin se integrează, în acest caz, faptul credinţei individuale în viaţa Bisericii ca Trup al lui Hristos. „Şi dracii cred şi se cutremură”, ne spune Scriptura. Viaţa creştină cu adevărat presupune o participare la taina tămăduirii omului, ca suflet şi trup, şi a desăvârşirii sale, în relaţie vie, întru dragostea inimii, cu Dumnezeu şi cu semenii. O mărturisire a credinţei fără angajarea cu toată fiinţa în procesul curăţirii, iluminării şi îndumnezeirii omului, sau în cel de părtăşie prin virtuţi la „fiinţa virtuţilor” care este Hristos (după sfântul Maxim Mărturisitorul), adeverită – în cuvânt şi faptă – de toţi sfinţii Bisericii, ratează tocmai viul credinţei, anulându-se pe sine.
Fără cultivarea discernământului şi treziei duhovniceşti, în loc să ajungă la celălalt dragostea lui Dumnezeu, îi transmiţi doar patimile tale, stârnindu-le şi pe ale altora şi smintindu-i, şi ajungi să-ţi pară rău, după aceea, că ai intervenit, amintindu-ţi de cuvintele: „Doctore, vindecă-te mai întâi pe tine însuţi”. De aceea, orice manifestare în exterior are nevoie de reflexivitatea duhovnicească şi lucrarea lăuntrică, pentru a da rodul său, la vremea sa, în priveliştea lumii. Cu această purtare de grijă, mărturisirea credinţei creştine, revelate în Hristos şi trăite în Trupul Lui, este binevenită şi îmbogăţitoare.
Clişeul credinţei ca „chestiune pur individuală”, în sens chiar de incomunicabilitate a ei, nu poate fi îmbrăţişat în viziunea creştină ortodoxă. Aceasta pune accentul pe interdependenţa şi cuprinderea reciprocă între interioritate şi exterioritate, fiinţa persoanei fiind creată nu doar ca monadă izolată, ci întru comuniune, după chipul Sfintei Treimi, Dumnezeul Iubirii. Şi, prin urmare, nu poate fi imaginată renunţarea – în aceste lucruri ce privesc fiinţa umană în deplinătatea ei – la exprimarea de sine, la dialog şi comunicare, ca o cale spre comuniune.


Florin Caragiu