Despre înfruntarea răului

Cum să nu răspunzi cu rău la rău şi totuşi să nu inviţi, prin aparenţa unei slăbiciuni, răul să profite de acest răspuns? În primul rând, e vorba de o atitudine, prin care nu primeşti în spaţiul tău interior răul, ceea ce ar însemna o eclipsă de bine în chiar fiinţa ta. A nu răspunde cu rău la rău nu înseamnă lipsa atitudinii. Această atitudine, însă, nu trebuie să fie o reacţie în faţa răului impregnată de rău. Răul care ţi se face se cade înfruntat ca o încercare şi o exersare spre întărirea stabilităţii tale în bine. Pentru a face răul te lipseşti de bine, sau, cum spune sfântul Maxim Mărturisitorul, de însăşi fiinţa virtuţilor care e Hristos, şi drept aceea cel ce săvârşeşte răul se află într-o stare de sărăcie sufletească vrednică de compătimire. Prima reacţie în faţa unui om ce face răul ar trebui să fie tocmai compătimirea, durerea de inimă pentru un semen afectat de boală. Sigur că în faţa unui om bolnav atitudinea obişnuită e de a-l feri să-şi facă rău sau să facă rău altora sau să vatăme fiinţe şi lucruri, însă fără a proiecta asupra lui răutatea ca şi cum ar fi el însuşi, în deplină cunoştinţă, rău. Se zice că acela care răspunde cu rău la rău preia o parte din memorialul acestui rău, sau chiar îl amplifică. E firesc să încerci să limitezi răul – de aceea justiţia e necesară – însă fără acea proiecţie a răului în tine însuţi ca şi cum ar avea o substanţă în sine. Răul presupune o lipsire sau golire de bine. Sfinţii Părinţi invitau să separi în mintea ta fapta rea de săvârşitorul ei. Prima trebuie să fie luată drept ceea ce este, are nevoie să fie dezbrăcată de iluzia sau aparenţa binelui în care se îmbracă, însă în acelaşi timp omul nu trebuie dezbrăcat în inima ta de haina dragostei. În acest fel şi fapta ta ca răspuns la rău va avea o complexitate necesară: ea nu va împrumuta modul de manifestare al răului, nu se va amesteca cu el, luându-l cu luciditate drept ceea ce este, păstrând în acelaşi timp pentru persoana ce a făcut răul o deschidere sufletească ce se manifestă prin rugăciunea pentru el, în nădejdea vindecării lui, cu credinţa că e posibilă întoarcerea lui la bine şi dragostea faţă de el trecută prin compasiunea faţă de suferinţa şi neputinţa lui. Cu toate măsurile de cuviinţă pentru limitarea răului. Dacă ai avea un copil bolnav, imobilizat chiar la pat, atunci când să spunem aşa i-ai schimba hainele, nu ţi s-ar face scârbă de murdăria lui, ci l-ai spăla şi îmbrăca în haine noi cu dragoste, ai căuta să-l fereşti să-şi facă rău, nicidecum nu l-ai vedea pe el însuşi ca pe un rău ce trebuie anihilat. Lupta medicului e cu boala, nu cu omul. Răul săvârşit manifestă o boală, cu care te confrunţi şi trebuie să-i faci faţă, însă pacientul e văzut ca cel ce are nevoie să se elibereze de boală, chiar dacă o hrăneşte prin modul lui de a acţiona. În graba de a scăpa de rău, cădem noi înşine în cursa lui. Ne purtăm ca şi cum am vrea să desfiinţăm omul însuşi – zisul vrăjmaş. Uităm, însă, de unitatea de fiinţă a omenirii, prin care îl purtăm în noi înşine, tainic, pe celălalt. A face răul ca răspuns la rău înseamnă a adânci sfâşierea firii provocate de cel ce a făcut răul. Ar fi nevoie, pe undeva, să te porţi ca şi cum celălalt ar fi un alt eu. Dacă celălalt ai fi tu însuţi, ar fi mult mai greu să îţi proiectezi ura şi dorinţa de răzbunare asupra lui. Şi altfel, dacă răspunzi cu rău la rău sau faci pur şi simplu răul, în primul rând îţi mutilezi propriul chip lăuntric, îţi faci rău ţie însuţi. De aceea Hristos ne vorbeşte despre iubirea de vrăjmaşi, ca despre o imagine a desăvârşirii. Aceasta nu înseamnă naivitate în raport cu răul ci maximă luciditate cu privire la operaţia sufletească delicată efectuată atunci când înfrunţi răul, cea de a despărţi păcatul de păcătos. Implicaţiile unui eşec în această operaţie se răsfrâng în modul cel mai direct asupra ta, ca şi cum ai prelua, ca un siamez, toate stările celuilalt. La nivel de fiinţă, s-ar putea spune că suntem fraţi „siamezi”. De aceea orice „separare” în inima ta de fratele tău e, în acelaşi timp, o separare de „Izvorul vieţii”, care e dragostea lui Dumnezeu. Înfruntarea răului are şanse de reuşită nu prin resentimentul dezvoltat faţă de omul căzut în plasa lui, ci printr-o mai intensă alipire de bine, cum spune David, psalmistul. (Florin Caragiu)