Fraţilor, oriunde răul vă va afla,
oriunde mintea vi se va tulbura,
pomeniţi-l pe Dionysios Solomos
şi pomeniţi-l
pe Alexandros Papadiamandis.
Supranumit „sfântul literelor” şi „călugărul de lume” , cel care şi-a făurit „mănăstirea” în spaţiul prozei, câştigându-şi renumele autentic de psalmod, în tradiţia biblică a psalmiştilor veterotestamentari, al celor săraci şi al celor dispreţuiţi (el însuşi un scriitor sărac şi totodată un scriitor al celor săraci), Alexandros Papadiamandis este unul dintre cei mai studiaţi şi iubiţi scriitori din literatura neoelenă a ultimelor două secole.
Aflat la interferenţa dintre admiraţia nestăvilită, care nu a ezitat să formuleze, de altfel, solicitarea introducerii acestuia în calendarul sfinţilor Bisericii Ortodoxe, şi, în acelaşi timp, a oprobriului deschis, uneori atenuat de indiferenţă (întâlnită în special printre cei care reprezintă „intelighenția” marxistă sau atee), critica literară (nu mai puţin cea teologică şi filosofică) a abordat opera sa, fie din perspectiva valorii intrinseci ethografice, subevaluând valoarea literară a acesteia, fie accentuând relaţia cu tradiţia vie a ortodoxiei şi promovând ideea unei transcenderi a valorii scriiturii sale care, din această perspectivă, se împlineşte nu ca o simplă operă literară, ci ca un discurs cu valenţe predominant teologice. În 1994, profesorul Anestis Keselopoulos observa: „cu mulţi ani înainte s-a formulat deja opinia că Papadiamandis este în spaţiul literar cea mai importantă şi cea mai autentică fizionomie teologică a secolului nostru şi că opera sa rămâne încă fără aprecierea teologică ce i s-ar cuveni”. Din acest punct de vedere, Alexandros Papadiamandis, ca întruchipare a sfinţeniei omului de litere, care a ales să înfrunte lumea cu arma condeiului, să sfideze tentaţiile şi luptele polis-ului, pentru a se consacra slujirii Evangheliei, rămâne susţinătorul valorilor creştine autentice, exponent al tradiţiei monahale, reanimate de mişcarea filocalică a colivazilor, purtător al tradiţiei aşa-numite bizantine, iubitor al frumuseţii şi purităţii sub toate formele ei, psalmistul vieţii cotidiene, imnograful şi totodată psaltul care s-a adus pe sine ca jertfă pe altarul Cuvântului cu întreaga sa fiinţă.
Alexandros Papadiamandis s-a născut în insula Skiathos , la 4 Martie 1851, într-o familie săracă şi numeroasă, fiind al treilea din cei şapte copii care au supravieţuit (doi decedând prematur); tatăl său Emmanuel a fost preot, iar mama sa Angheliki provenea din familia Moraitidis, care va da pe „celălalt” Alexandros al literaturii neoelene . Din scrisoarea părintelui Rigas Oikonomou aflăm că a fost botezat în cea de-a doua zi de Paște, în Lunea Luminată, de către părintele Nicolae, şi în momentul în care preotul a aruncat „untdelemnul în colimvitră s-a format de la sine deasupra apei semnul crucii din untdelemn; iar neobişnuitul fapt părintele Nicolae l-a tâlcuit, zicând că «acest copil va ajunge mare»”. A urmat primele studii în insula natală, ca intern la Mănăstirea Buneivestiri (întemeiată de colivazi), ulterior continuându-le la Halkida, Pireu şi Athena.
În anul 1872 a vizitat Sfântul Munte împreună cu unul dintre prietenii săi, Nikolaos Daniéllos, care mai târziu va deveni monahul Nifon. Acolo a rămas câteva luni (după unii autori patru, după alţii, opt), pentru a simţi mai de aproape intensitatea vieţii ascetice şi a retragerii eremite, sau pentru a încerca, fără succes, să primească schima îngerească în „grădina Maicii Domnului”. În pofida presupunerilor emise, din lipsa unor mărturii sigure, nu se pot formula decât ipoteze. S-a întors în Athena, s-a înscris la Facultatea de litere, dar, fie din cauza lipsurilor materiale, fie, în general, a modului de vieţuire pentru care optase, nu ajunge niciodată să devină absolvent al acesteia.
Suferind întotdeauna de lipsuri, a fost constrâns încă de la o vârstă fragedă să-şi câştige existenţa, dând meditaţii şi pregătind în particular elevi și studenţi. Învață ca autodidact limba engleză şi limba franceză, în primii ani de studenţie ajungând la un nivel de cunoaştere rar întâlnit printre contemporanii săi, iar cu ajutorul lui Moraitidis, vărul său, este introdus în cercurile literare şi jurnalistice atheniene ale epocii. Deşi colaborările cu ziarele şi periodicele vremii se vor înmulţi, principala preocupare va rămâne jurnalismul şi traducerile. Cu toate acestea, trăieşte cu mijloace materiale precare, în camere sărăcăcioase, mulţumindu-se cu puţin. Situaţia sa materială s-a schimbat, într-un anume fel, în momentul în care l-a întâlnit pe Vlasis Gavriilidis, care a înfiinţat renumitul ziar Acropolis; dar, cu toate acestea, a arătat în permanenţă o indiferenţă extremă faţă de persoana proprie, atitudine care poate caracteriza profilul unei vieţi monahale sau al sfinţilor care s-au făcut nebuni pentru Hristos. Papadiamandis, de altfel, era generos cu banii obţinuţi din activitatea sa jurnalistică şi literară: după ce îşi plătea cheltuielile la taverna Chihlimbar (unde a luat masa vreme de douăzeci şi şapte de ani) şi chiria, trimitea o parte din sumă în Skiathos, împărţea la săraci, cheltuind fără a-i păsa de ziua de mâine. Nu a practicat numai o asceză severă, care nu punea preţ pe grija de sine, ci a fost stăpânit în acelaşi timp şi de o anume dificultate de a comunica, izolându-se sau preferând singurătatea. O excelentă descriere, consemnată sub pana critică a unei acuităţi literare, ne oferă Dimitrios Hatzopoulos (datată martie 1893):
D-l Papadiamandis, scriitorul din insula Skiathos, straniul, excentricul, boemul, filosoful Me¬nip¬pos, omul tavernei comune, minunata persoană, cu un caracter sincer, care se plimbă adesea pe străzile atheniene cu paltonul său decolorat şi uzat, cu pantalonii săi şifonaţi, zdrenţuiţi, cu bastonul pe care-l ţine sub barbă şi cu mâna veşnic la piept, cu părul negru, în neorânduială, cu jobenul larg, murdar, cu o barbă deasă şi neîngrijită, cu fizionomia sa ironică, iubitoare de vin, cu genialitatea prolifică ce se arată neaşteptat într-o conversaţie banală, cel care cheltuieşte zece ore pe zi pentru traduceri din franceză şi engleză, pentru ziarele Akropolis şi Neon Pnevma, care îşi risipeşte întreaga greutate a pungii într-o seară, care trăieşte între un pahar de vin şi o halbă de bere, cu ţigara alături, acest om de aur, pe toată durata cinei noastre boeme ne-a desfătat din inimă, arătându-se atât de bun, atât de binevoitor, acest caracter atât de sălbatic şi atât de tăios de obicei.
Se afunda în lumea sa interioară, relatându-şi amintirile sale în poemele şi în proza pe care critica actuală le consideră de o adâncime şi o valoare poetică incomparabile. De cele mai multe ori, ele au în centru universul imediat (fie al insulei natale, fie al capitalei), uneori reînviind amintirile şi miturile copilăriei, alteori reverberând sub impactul direct al oamenilor şi situaţiilor pe care le decriptează tainic, dincolo de indiferenţa cotidiană a unei lumi insensibile şi inumane.
Acest mod mai puţin obişnuit, departe de lume, sub un aparent sau prezent sentiment al agorafobiei, se identifică cu modul de viaţă monahal, în care predomină asceza, reculegerea şi rugăciunea. Dacă atitudinea sa exterioară, examinată aprioric şi în termenii unei convenţionalităţi civice, i-a făcut pe contemporanii săi, din afara Bisericii, să-l asemene cu un „călugăr de lume”, intimitatea sa dezvăluie însă, că nu doar scriitura, ci şi modul său de viaţă s-au conformat unor limite impuse de dimensiunile unei spiritualităţi interiorizate, care cultivă aproape exclusiv sinele în relaţie intimă cu virtutea, iar cuvintele, doar în relaţia adâncită eclesiastic cu Logosul, Părintele tuturor cuvintelor. Era profund religios şi mistic, dar fără a cultiva tendinţe panteiste, fără a se lăsa pradă oniricului, fără să se îndepărteze sau să refuleze dimensiunea concretă a vieţii, stările antifatice ale sinelui, realismul evenimentelor şi tragediile care alcătuiesc substanţa cotidianului.
Religiozitatea care, în fapt, este substructura ontologică atât a persoanei, cât şi a operei sale şi care se manifestă ca tensiune mistică ce animă activitatea sa de creaţie, se exprimă în coordonatele şi tipurile practicate de secole de creştinismul răsăritean bizantin şi aghioritic, care are în centru arta isihiei, singura care poate da sens existenţei celorlalte arte; isihia se întemeiază pe Cuvânt, şi cuvintele care ating isihia devin muzică şi capătă forţa sacră a icoanei.
Papadiamandis a cunoscut isihasmul chiar din familia sa, de la tatăl său, preot şi totodată unul dintre ultimii ucenici ai călugărilor colivazi, care s-au retras în „Umbra Athosului”, cu un secol mai înainte. Însă Papadiamandis se va apropia ulterior de un alt reprezentant şi urmaş al colivazilor, cunoscutul părinte Dionisie, prezent în povestirile sale, căruia el însuşi avea să-i rostească necrologul, în care a declamat: „părintele Dionisie aparţine acelei categorii monahale care a cinstit vechile rânduieli [bisericeşti] ale numiţilor colivazi” (…). Numele său ca duhovnic era cunoscut pretutindeni, Stareţul exercitând o astfel de atracție, încât cuvintele sale erau socotite asemenea prezicerilor”.
Copilăria i-a fost pecetluită de viaţa liturgică intensă, de slujbele şi rânduielile privegherilor de toată noaptea, alături de tatăl său, sau la mănăstirile insulei, unde monahii colivazi respectau cu severitate rânduielile tipiconale ierusalimitene şi sabaitice. Atașamentul lui Papadiamandis faţă de biserică nu se limitează doar la ceea ce mărturiseşte el însuşi, anume că „de mic copil zugrăveam sfinţi”, ci a rămas o constantă a vieţii şi a preocupărilor sale. Astfel se poate aprecia adecvat şi însemnătatea pelerinajului său athonit, în anul 1872, care îi va lăsa o amintire de neşters, fermecându-l privegherile de la praznicele sfintelor mănăstiri şi punându-şi amprenta asupra sufletului său tipicul auster şi melodiile bizantine, care vor fi regăsite mereu în povestirile sale; şi doar asumarea personală a acestui mod de viaţă, a acestui ethos esenţial liturgic, îi va putea permite să afirme că: „rugăciunea trebuie să fie deplină, în acord cu toate tipicele străvechi, cu miezonoptica şi cu utreniile săvârşite dis-de-dimineaţă, cu stihologii şi cu citirile din Psaltire”, revelând faptul că ritmurile latreutice ale perioadei rânduielilor cotidiene bisericeşti au devenit ritmuri ale vieţii sale interioare, iar imnografia şi muzica psaltică, moduri de expresie ale unei interiorităţi restabilite în Hristos, din care pana sa literară nu va înceta să se hrănească.
Ajuns în Athena, legătura sa cu biserica şi cu modul de viaţă mănăstiresc, centrat pe rânduielile liturgice de tip athonit şi colivadic nu va suferi vreo schimbare. Din anul 1887 a început să cânte la bisericuţa sfântului prooroc Elisei (care a fost ulterior dărâmată, iar apoi refăcută la alte dimensiuni), ca protopsalt (în partea stângă cânta Alexandros Moraitidis, vărul său), în timp ce ca preot slujea sfântul Nicolae Planas (canonizat ca sfânt în anul 1992), despre care aminteşte în „Cântecele lui Dumnezeu”. Privegherile de la această biserică au rămas de neuitat în conştiinţa multora din generaţia literară, şi nu numai, a vremii respective.
Deşi nu există mărturii despre ucenicia sa la unul din marii şi nenumăraţii psalţi ai vremii, Papadiamandis se distinge, din impresiile auditoriului, ca un psalt autodidact, extrem de talentat, „hrănit de muze”, cu o sensibilitate artistică captivantă. În pofida vocii sale plăpânde, avea capacitatea de a duce la capăt slujbele prelungite ale privegherilor, după rânduiala athonită, unde, după tradiţie, se cântă piese cu un grad sporit de dificultate, necesitând aptitudini tehnice şi vocale speciale. Nu interpreta din memorie doar piesele în ritm argon (rallentando) sau cele melismatice (precum polieleiele sau podobiile pe larg), ci cel mai impresionant lucru era faptul că ştia să execute din memorie mulţimea variată şi nenumărată a tuturor irmoaselor canoanelor, al căror melos, de altfel, nu a fost consemnat în scris integral, şi pe care extrem de puţini cunoscători ai artei psaltice au fost şi sunt capabili să le redea în întregime. De asemenea, interpretarea pieselor muzicale era neobişnuită. Papadiamandis participa cu toată fiinţa sa, încercând să redea întreaga gamă de sentimente pe care o tăinuiesc textele sacre, nu doar cu ajutorul nuanţelor vocii, ci făcând să participe toate membrele, gesticulând cu toată fiinţa. „Și, ca şi cum pentru el muzica însăşi a textelor, în calitate de tâlcuitor al acestora, nu ar fi fost suficientă [de la sine], folosea, pentru o mai bună şi mai expresivă manifestare, mişcarea capului sau a mâinilor sau chiar a picioarelor (…). Papadiamandis cântând la strană, fremăta într-adevăr, se bucura, se întrista, se smerea, ca şi cum ar fi pătimit dimpreună cu imnograful însuşi”.
De altfel, trebuie amintite lucrările sale imnografice care, deşi limitate ca număr, se remarcă prin „grija dogmatică, poetică, lexicală”, fiind comparabile cu scrierile imnografice ale sfinţilor Cosma şi Roman Melodul. Rămâne totuşi remarcabil faptul că, fără a fi specialist în critica de text, eruditul autodidact scriitor şi psalt s-a ocupat de corectarea textelor prezente în cărţile de cult, după metode şi principii care au fost judecate ca valabile din punct de vedere epistemologic chiar şi astăzi.
Asimilând toate substraturile şi valenţele semantice ale limbii, Papadiamandis a fost neîndoielnic familiarizat nu doar cu limba profană a antichităţii, în toată bogăţia extraordinară a acesteia, sau a epocii sale, ci şi cu limba sacră, a Scripturii şi a Părinţilor şi, în special, cu cea a cărţilor de cult, a creaţiilor şi canoanelor imnografice ale marilor melozi. Pe acest temei părintele G.A. Rigas avea să declame în necrologul rostit la mormântul marelui scriitor: „sublimele tropare ale lui Ghermanos, canoanele mai dulci decât mierea ale lui Cosma [Melodul] şi Ioan [Damaschin], creaţiile melodice armonios-sunătoare ale lui Iosif au fost hrana spirituală a lui Papadiamandis”. Iubirea sa pentru poezia bisericească îl stăpânea în aşa măsură, încât nu ştia pe dinafară numai irmoasele canoanelor dimpreună cu muzica specifică a acestora, ci asimilase pagini întregi din cărţile de cult pe care la strană le reda din memorie.
Nu a fost interesat niciodată să obţină o diplomă doar pentru a ocupa vreun post de profesor, cu scopul imediat de a-şi asigura mijloacele de existenţă, ci din clipa în care a devenit proaspăt student pare să se fi conturat interior convingerea şi conştiinţa sa scriitoricească pe care o mărturisea adesea şi pe care a urmat-o fără compromis, de-a lungul întregii sale vieţi: „eu m-am născut doar pentru a citi şi a scrie”. Curând, va începe să colaboreze cu diferite ziare sau periodice, fie ca traducător, fie ca redactor, dedicându-se scrisului şi slujirii analogului psaltic. „Acest caracter indecis, năpăstuit, ultrasensibil, care are cele mai bune intenţii şi care depune eforturile cele mai eroice (…), dar [căruia] îi lipseşte încrederea în sine, adaptarea optimistă şi curajul, nu va întâlni în viaţa sa decât eşecul şi întotdeauna eşecul”. În pofida lipsei de recunoaştere şi a indiferenţei pe care a avut-o de înfruntat din partea oamenilor de litere, contemporanii săi, lumea interioară şi credinţa sa profundă în Dumnezeu nu au fost puse niciodată sub semnul îndoielii, Papadiamandis nu a fost tulburat de nelinişti şi angoase „metafizice”, astfel încât nu s-a îndepărtat niciodată de „curţile Domnului”.
Scriitorul care va deveni post-mortem simbolul conştiinţei creştine literare neoelene, cel care, atâta timp cât a trăit nu s-a putut bucura de editarea unui singur tom care să cuprindă o cât de mică parte din scrierile sale (pentru că nici o casă editorială nu s-a arătat dispusă pentru un asemenea efort), în ajunul adormirii sale, pe care, de altfel, a prevăzut-o, va mărturisi: „dacă voi pleca din lumea aceasta, atunci vor înţelege cât de trebuincios sunt”. Ca o confirmare necesară, dar tardivă, abia în ajunul zilei morţii sale i s-a decernat din partea statului grec prima recunoaştere simbolică a activităţii sale – decoraţia Crucea Mântuitorului. Acestei recunoaşteri tardive i-a premers o manifestare organizată în cinstea sa de către Societatea literară Parnassos, la 13 martie 1908, sub auspiciile prinţesei Maria Bonaparte, la care Papadiamandis, cum era firesc, nu a putut să fie de faţă. Dar, în pofida acestei „deschideri” literare, a fost nevoit să se retragă nu după mult timp în insula natală, cu gândul de a nu mai reveni vreodată în Athena, capitala „robiei şi a plutocraţilor”.
Retras în Skiathos, unde a continuat să lucreze pentru editorii din Athena atât traduceri, cât şi povestiri, se îmbolnăveşte pe data de 29 noiembrie 1910. În seara ajunului morţii sale (2 ianuarie 1911) a cerut o lumânare şi o carte de muzică bisericească, pentru a psalmodia. Dar nu mai avea putere. A hotărât să cânte ceea ce îşi amintea din memorie, intonând „Mâna ta…”, slava ceasului împărătesc al IX-lea, din ajunul Bobotezei, pe care nu avea să-l mai trăiască. Aceasta a fost ultima psalmodiere a povestitorului din Skiathos, care în noaptea de două spre trei ianuarie şi-a dat sufletul în mâinile Ziditorului, în urma unei infecţii pulmonare grave. A fost înmormântat în aceeaşi zi, iar cuvântul de despărţire a fost rostit de preotul Rigas Oikonomou.
Vestea morţii sale a făcut ca starea de doliu să ajungă în chip fulgerător naţională. S-au făcut pomeniri oficiale în Athena, Alexandria şi Constantinopol. O seamă de poeţi i-au închinat poeme şi cântări encomiastice, iar periodicele epocii au editat tomuri omagiale închinate memoriei sale. La 22 noiembrie 1912 mormântul său a fost vizitat de Maria Bonaparte, în 1925 i s-a ridicat un bust în semn de cinstire, iar în 1933 au vizitat insula Skiathos patru sute de intelectuali francezi, împreună cu o sută cincizeci de oameni de litere greci, care au vorbit în faţa bustului său, spre a-l cinsti. (…)
Dincolo de tragismul său, transfigurat printr-o alchimie estetică şi mistică, înrădăcinată în ethosul filocalic creştin, Papadiamandis rămâne, poate, autorul celor mai frumoase povestiri din literatura neoelenă, al unui alt fel de „Cântece ale lui Dumnezeu”, de o valoare şi o frumuseţe inefabile, care se arată astăzi mai actuale ca niciodată.
(Fragment din studiul introductiv publicat în volumul de povestiri Alexandros Papadiamandis, Cântecele lui Dumnezeu şi alte povestiri, ed. Metafraze, ed. Sofia, Bucureşti 2011, traducere din limba neoelenă, studiu introductiv şi note de pr. dr. Gabriel Mândrilă, ediție îngrijită de Laura Mândrilă, p. 5-52).
Sursa foto: wikipedia
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu