Despre descărcarea şi încărcarea sufletului

De multe ori vedem pe câte cineva izbucnind cu furie, într-un limbaj plin de aciditate, vulgaritate şi resentiment, care nu neapărat îl caracterizează în mod obişnuit, iar după ce năduful său s-a consumat spune: „m-am descărcat şi eu”. E adevărat, tensiunea psihică ajunsese la cote atât de înalte, aproape de a provoca o implozie, încât această reacţie s-a constituit într-o supapă. Sau sunt oameni care preferă să se descarce iute şi, răcorindu-se, să le treacă imediat supărarea, să-şi exteriorizeze gândurile ca o ploaie scurtă şi furtunoasă de vară, în ideea că după consumarea ei cerul minţii va fi iar senin, decât să ţină în ei focul mocnit al supărării, şi să fie tot timpul încruntaţi.
E, însă, cu adevărat, aceasta o descărcare, dacă privim lucrurile mai îndeaproape şi în perspectivă? În primul rând, mă duc cu gândul la efectul cuvintelor şi stărilor asupra fiinţei noastre. Ce rămâne după zisa descărcare? Un cercetător japonez, Masaru Emoto, a arătat un fapt uimitor, legat de raportul dintre cuvinte şi structura profundă a materiei, în speţă a apei. Sub acţiunea energiei unor cuvinte precum dragoste, adevăr, fericire etc. apa cristalizează în cele mai uimitoare forme estetice, la nivel molecular apărând surprinzătoare panorame de nestemate. Invers, sub acţiunea unor cuvinte ce exprimă sentimente de ură, invidie, indiferenţă etc., apa cristalizează haotic, între-un peisaj molecular dezolant, asemenea, să spunem, unei proliferări canceroase.
Nu trebuie să uităm că apa e prezentă ca un constituent al corpului uman în proporţie de aproximativ 70 la sută. Astfel că „memoria apei” este şi „memoria trupului”, a organismului viu, constituit preponderent din apă. Dacă am putea viziona propriul corp şi felul în care se încarcă memoria sa la o descărcare psihică, am cădea, poate, pe gânduri.
Mai mult, în urma unor descărcări repetate se formează anumite obişnuinţe şi deprinderi, ca un făgaş pe care patima alunecă spre exteriorizare fără împiedicare. Voinţa noastră slăbeşte, trupul şi sufletul se încarcă cu „memorii” ce acţionează ca nişte viruşi, simulând reacţia naturală, fără a fi vorba de acel firesc originar al bunătăţii originare a firii create.
O problemă este că de un cuvânt rău sau negativ, după ce îl aruncăm în afară, nu se desparte de noi ca un obiect fizic zvârlit departe. „Pentru orice cuvânt deşert vom da seamă”, ne spune Evanghelia, iar aceasta este pentru că un cuvânt rostit rămâne în memoria noastră ca un pom semănat, problematic de smuls – tocmai pentru că nu este fizic –, ale cărui roade reflectă intenţia de la baza lui. Roadele unui „pom rău” hrănesc „omul vechi”, de care ne simţim apăsaţi atunci când năzuim să trăim „libertatea duhului”.
De aceea, e bine să nu sădim în noi înşine prin intenţii, cuvinte, gesturi o încărcătură explozivă, şi astfel să evităm a face din propriul nostru psihic un câmp minat. Cea mai bună formă de descărcare a memorialului negativ, stimulat de ispite, nu este, în fond, a-l exterioriza, a ne „descărca” pur şi simplu, ci, dimpotrivă, a nu te amesteca cu el, a nu-l băga în seamă, a nu-l mai hrăni prin exteriorizarea care e, în sens larg, o formă de „întrupare” a lui. Negativităţile pot fi „arse” în „rugul aprins” al rugăciunii personale şi tainelor Bisericii. Descărcarea de moment se poate dovedi ineficientă şi, mai mult, poate produce, pe lângă slăbănogirea voinţei, o bombă cu efect întârziat. Şi nu semănăm numai în noi acest memorial nociv, ci şi în cei din jur.
Atunci cum să purtăm crucea în ispită, dacă cedarea în faţa acesteia nu ne scapă de greutate, ci o adânceşte? Poţi să treci peste valul ispitei nu lăsându-te dus de instinctualitatea povârnită a naturii căzute, ci rămânând ancorat în firescul propriu bunătăţii originare a creaţiei. Uşor de zis, greu de făcut! Poţi să să cazi în ispită încontinuu, chiar atunci când teoretic ştii cum ar trebui să te comporţi ca să nu o faci. Te simţi neputincios şi ideile bune singure nu te pot scoate din criză. Însă Dumnezeu nu se reduce la o idee, şi în El ne este, ca şi creştini, nădejdea.
Credinţa ne deschide poarta spre vederea celor nevăzute, şi în perspectiva ei se răstoarnă ordinea priorităţilor. Ceea ce face, în fond, ca unele lucruri altădată apăsătoare, precum imaginea noastră în ochii lumii, sau urmărirea carierei, sau acumulările materiale, etc., să devină secundare în raport cu valorile de suflet, cu cele veşnice. O dată cu acestă inversare a perspectivei, energia noastră psihică suportă alt regim de investiţii, având în centru dragostea duhovnicească, care întrupează „iubirea cu care Hristos ne iubeşte”.
De aceea, în viziunea creştină, Hristos este Cel prin care putem purta greutatea unor tensiuni altfel imposibil de suportat fără a ceda ispitei. „Ceea ce la om e cu neputinţă, la Dumnezeu e cu putinţă”. Cu puterea lui Dumnezeu, „jugul” încercării devine uşor, pentru că harul Lui ajunge să lucreze în noi, şi, astfel, investiţia afectivă în dinamica raportului „plăcere-durere” capătă în mod pronunţat trăsături calitative. Ea vizează desăvârşirea în dragoste şi împărtăşirea de cele dumnezeieşti, şi poate îmbrăţişa de bună voie „crucea în vederea învierii”, odihnindu-se de necontenita „goană după plăcere şi fugă de durere” care caracterizează, după sfântul Maxim Mărturisitorul, „natura căzută”.
Dacă, după cum am arătat, descărcarea instinctivă din momentele de ispite se dovedeşte a fi o împovărare suplimentară pentru trup şi suflet, încărcarea din momentele alipirii de Binele dumnezeiesc este, la rândul ei, o descărcare de memorialul negativ ce ne tulbură fiinţa. Este, aceasta, adevărata descărcare care poate să ne aducă liniştea, în chiar miezul frământărilor vieţii.



Florin Caragiu