În poemele din volumul „Construiam o cetate în jurul părinţilor mei” (ed. Exil, Viena, 2009, ediţie bilingvă, trad. în limba germană de Aranca Munteanu), Mircea Lăcătuş înscrie cercul întoarcerii spre sine în triunghiul: tată-mamă-iubită. Peste toată întinderea dintre copilărie şi mormânt poetul întâlneşte urmele sau vestigiile prezenţei acestor figuri emblematice. Memoria devine fondul pe care se desenează posibilităţile unei noi creaţii a lumii, în spirit, sub raza tainei divine: „pământul se vede cel mai frumos/ de la înălţimea ameţitoare a frunţii/ un vas de lut dintr-un muzeu/ mi-a vorbit despre dumnezeire” (poem).
Este activată în cuvânt puterea imaginativă a copilăriei: „în copilărie ne jucam în curtea aceea interioară/ în care mirosea a igrasie/ eu desenam pe asfalt munţi şi tu săreai peste ei/ eu desenam pe asfalt fluvii şi tu intrai în ele desculţă” (între cer şi pământ). Propriul chip apare consacrat într-o văpaie cerească, insuflată în mişcarea dăruirii părinteşti: „straniu vis am visat mamă/ aveaţi un copil şi nu purta straie/ îl treceaţi de la unul la altul prin foc/ prin foc mamă şi el nu plângea/ plângeai tu tăcut fără de lacrimi/ tata spunea ceva/ încâlcite vorbe spunea Doamne şi nemaiauzite/ parcă acolo se rosteau pentru prima oară/ de bunăseamă că numai tu le înţelegeai mamă/ cine eşti tu şi cine e bărbatul acesta atât de trist/ de unde veniţi şi unde v-aţi dus/ eu eram cel aruncat peste flăcări” (focul din vis).
O trăsătură constantă a figurilor este fulguranţa apariţiei lor, de parcă viaţa lor ar fi contemplată de poet ca o clipă condensată, unică, cu toată tensiunea inerentă înfruntării indefinitului ce învăluie intrarea şi ieşirea lor de pe scena acestei lumi.
Timpul şi spaţiul sunt modelabile, suferind contracţii sau dilatări prin care se insinuează dinamica stărilor sufleteşti, modul de asimilare spirituală, calitativă şi „în salturi”, a unei „prezenţe în absenţă”: „când am intrat în casă/ tata era deja alb/ şi odaia lui se făcuse mică/ mică de tot şi înăuntru toate lucrurile tatei/ miroseau a depărtare” (pleacă timpul vine timpul). Figura tatălui este asociată cu iniţierea într-o creativitate ce accesează forţa interioară modelatoare: „liniştea îmi ţiuia în urechi/ ca o sirenă de vapor/ lângă mine tata bătrân alb/ cum nu-l văzusem niciodată/ cu ce te munceşti fiule mă întrebă/ uite tată cu piatra aceasta/ de două luni o şlefuiesc/ şi de îndoitura ei nu sunt mulţumit/ fiule piatra se îndoaie mai bine/ din lăuntru în afară/ ce spui tu acolo nu înţeleg/ trebuie să intri în adâncul ei/ şi să-i lucrezi mereu partea cea nevăzută/ nişte bazaconii spui tu tată/ şi am ridicat ochii spre el/ nu mai era acolo” (tata umblându-mi în pietre).
Imaginea paternă se metamorfozează până la a străbate şi a se lăsa străbătută, până la a locui şi a se lăsa locuită, până la a asimila şi a fi asimilată, până la o aureolare de substanţă hristică: „tata are cai mulţi cai/ caii aleargă prin tata/ inima tatei e o stepă cu iarba crudă/ inima tatei e o fântână cu cumpănă/ caii beau apă din inima tatei/ inima tatei e o pădure tânără un crâng/ în inima tatei te poţi ascunde de inima ta/ inima tatei e o stâncă de zahăr/ în ea îţi poţi săpa un mormânt curat/ şi rostogoli la intrare un înger” (zece rânduri despre tata).
Relaţia este catalizată de o tăcere caldă, care reglează însăşi percepţia timpului: „în barcă stăteam mereu în faţă/ şi răneam apa cu degetele/ pe acolo se scurgea cerul în mine (…) cu tata nu am avut dialoguri/ o tăcere caldă era între noi/ nu mi-a lăsat în scris nici o învăţătură/ doar un ceas de buzunar argintat/ care merge înainte cu două anotimpuri” (tată şi fiu).
Taina zidirii sacrificiale, din balada meşterului Manole, este transpusă aici în cercuri concentrice: jertfa centrală a mamei e dublată de jertfa tatălui, copilul fiind cel ce ridică la rândul său ziduri în jurul părinţilor: „inima mamei (...) se zidea singură/ în fiecare zi cărămidă după cărămidă/ tata sărutând-o cu privirea (...) eu sub cais construind metereze/ în jurul părinţilor mei zid peste zid/ numai caisul se făcea că nu ştie nimic/ şi mă ningea cu flori mari mari albastre” (construiam o cetate în jurul părinţilor mei).
Chipul mamei primeşte, la rândul său, aura unui personaj de poveste: „doar chipul mamei se conturează în mintea mea/ tânăr zâmbitor cu zăpada pe umeri” (reverie de iarnă). El răspândeşte acea taină a sacralităţii, ce luminează în întuneric şi învăluie existenţa înconjurătoare, ca spre a o naşte în lumina divină: „vezi tu măi mamă/ că primăvara vine şi fără tine/ în grădina neîngrijită/ tot mai răsar ghioceii/ şi câmpiile verzi/ se fac galbene de atâta păpădie/ ne făceai coroane din ele/ şi ne declarai pe toţi prinţi/ tu erai regina noastră desculţă/ cine să se mai roage pentru noi/ cine să ne lipească de icoane/ noaptea treceau prin casa ta/ toate trenurile fără de noi/ şi tu ţineai mereu lumina aprinsă” (încă un poem pentru mama).
În ciuda fragilităţii trupeşti, torentul dăruirii ei sufleteşti nu poate fi blocat de stavile fizice: „nici n-am apucat să mă prezint/ şi aud vocea ofiţerului tunând/ soldat cum a ajuns femeia aceasta aici/ şi s-a dat un pas în stânga/ în spatele lui pe un scaun şedea mama/ avea ghetele şi pulpana paltinului pline de noroi/ pe genunchi ţinea o sacoşă neagră de muşama/ n-o văzusem de nouă luni de când plecasem de-acasă/ dorul de mine o adusese în pustietatea aceasta/ într-o pădure în mijlocul bărăganului/ nici un codru întunecat şi nici un munte de cremene/ n-o pot opri pe mama să ajungă la mine i-am răspuns/ şi care e omul în stare s-o ţină în loc/ m-am repezit s-o sărut pe obraji şi pe mâini/ s-a uitat la mine minute în şir/ zâmbind şi plângând fără să spună ceva/ până într-un târziu când a reuşit să scoată/ din trupul ei mărunt şi obosit câteva cuvinte/ ce faci puiu’ mamii apoi a adormit/ cu capul pe braţele mele/ fetiţă tristă cu ghetuţele şi rochiţa murdare de stele” (mama mea).
Contemplăm aici cu uimire puterea dragostei, felul în care puterea lui Dumnezeu lucrează în slăbiciunea umană. Căci dragostea mamei se hrăneşte dintr-o rugăciune a inimii cu reflexe euharistice, ca o cutie de rezonanţă a misterului chemării liturgice: „în fiecare seară Iisus/ lua cina cea de taină/ în lacrima mamei mele (…) genunchii ei/ se adânceau tot mai mult/ în bronzul clopotului/ de la mitropolie/ făcându-l să cânte/ tot mai duios/ tot mai departe” (la icoană).
Iubirea străpunge, cu modulaţiile şi schimbările ei de tonalitate, fondul tragediei umane: „din toate bătăliile numai iubirea ta m-a adus înapoi/ pentru fiecare rană aveai o lacrimă tămăduitoare/ nu e vina ta că acum zac sub această piatră de diorit/ am urcat pe stânca aceea să rup pentru tine o floare/ mult prea rară negrăit de frumoasă” (inscripţie pe o stelă), fond marcat de dansul sincron al vieţii şi morţii: „căutam cu piciorul desculţ/ nişte pietre ciudate/ în care am fi putut citi viitorul/ nu ştiam că între noi/ rostogolit de valuri pe ţărm/ un albatros se descompunea/ încet încet” (la optsprezece ani am văzut marea). Suflul poetic cosmicizează în acelaşi timp corporalitatea, sub auspiciile unei sărbători a spiritului: „îmbracă-ţi rochia de sărbătoare/ pune-ţi bănuţii în păr câţi mai ai/ şi să pornim împreună desculţi/ spre soare răsare/ tu sprijinindu-te de braţul meu drept/ eu ţinându-mă cu o mână de cer” (întoarcere).
Dilatarea de sine, expansiunea sub acţiunea dragostei capătă uneori trăsăturile unei neaşteptate experienţe gulliveriene: „azi mi-am pus bocancii cei calzi/ şi-am îmbrăcat pulovărul împletit de tine/ am ieşit în stradă umerii mei/ erau mai laţi decât schönbrunnul/ călcam cu atenţie să nu dărâm clădirile vechi graţioase/ şi mai ales aveam grijă/ să nu strivesc sub bocancii mei galbeni/ oamenii care mergeau spre gară care spre aeroport” (viena la picioarele mele).
Înaintea iubitei, poetul pregustă menirea întrepătrunderii: „cel mai mult îmi place să fiu aerul rece/ care se împotriveşte trupului tău/ atunci când alergi dimineaţa la şase/ prin ceaţa albastră din parcuri” (portret mişcat), cu o voluptate nelipsită de presimţirea dramatismului inerent întretăierii destinelor: „aş putea să urc prin călcâiul tău în spirală/ să mă odihnesc în pântecele cald/ să dansez în inima ta şi să mă rog/ sus în odăile ochilor aş sta de vorbă cu tatăl tău/ el mi-ar povesti copilăria eu i-aş vorbi despre pietre/ apoi am deschide ferestrele rotunde/ şi-am sări fiecare pe câte un nor/ ca pe nişte motociclete/ şi-am pleca fiecare în altă direcţie lăsând în urma noastră/ dâre albe în formă de cruce” (aş putea).
Ecoul întâlnirii are o acoperire universală: „uneori pe acoperişul casei noastre/ se odihneşte un albatros/ el ştie că în inima mea vuieşte marea/ şi că oasele mele fragile/ sunt clădite din scoici cântătoare” (terra incognita). El înclină – a uimire şi reverenţă – „axa lumii”: „astăzi oraşul s-a înclinat uşor spre vest/ toate florile de prin case au alunecat la ferestre/ să privească spre gară/ unde dintr-un tren ticsit/ ai coborât tu proaspătă/ mirosind a iasomie” (o gară), survolând fulgerător vaste întinderi temporale, spre a-şi contempla permanenţa: „demult piatra mormântului meu se va fi înclinat/ peste piatra mormântului tău aşa închipuind/ o punte pentru gâzele cele mici din palma mea în palma ta/ şi sub florile cele grele oasele noastre de sticlă” (podul de piatră); „într-o oală de lut tare veche/ eu o toartă tu alta/ tot încercând să ne strângem în braţe/ într-un mod cât se poate de elegant” (un fel de nemurire).
Paradoxal, în moartea cuiva nu ni se arată o însingurare a lui în raport cu lumea, ci o sporire a singurătăţii lumii de aici: „într-o zi oraşul va rămâne singur” (plecări amânate). Erosul sculptează forme în materiale şi stări opuse incandescenţei creatoare, descoperind capacitatea unei inimi „lărgite prin dragoste” de a încăpea contrastele lumii: „am cioplit în gheaţă tot felul de figuri/ care îmi amintesc uneori de oamenii din oraşul meu/ şi portretul tău l-am cioplit/ m-am mirat ce bine te ţin minte/ te-aş aduce în casă dar nu aş suporta/ să văd ochii tăi frumoşi şi atât de adânci/ cum se transformă încet încet în lacrimi” (insula e pe numele meu).
Atmosfera acestui eros încărcat de numinos ascunde o permanentă „luptă cu timpul”: „am jurat să nu mai pun cuţit pe părul meu/ şi un pumnal să port la brâu nevăzut/ iar şi iar să tai cu el tendoanele timpului” (la pas prin cetate). Este strădania poetului de a-l plasticiza poetic, şi de a se plasticiza pe sine însuşi, ca fiinţă deschisă, prin iubire, spre absolut: „daţi-mi o daltă un ciocan şi un munte/ şi mai daţi-mi o privighetoare/ care să cânte pe umărul meu/ şi ziua şi noaptea/ lăsaţi câteva stele să atârne mai jos/ mai aproape de inima mea/ ea are nevoie de lumina stelară/ şi nici un spectator la bătălia mea cu mine însumi/ doar tu din când în când/ încetinind pământul” (bătălie).
În confruntarea cu sine, ferită de ochii lumii, căderile şi accidentele însele devin prilejuri de a privi, ca printr-o lunetă a spiritului, la cele cereşti: „azi am căzut în mijlocul drumului/ o mie de maşini au trecut peste mine/ nu ştiu unde eram cu gândul/ n-am reţinut nici un număr/ doar cerul l-am văzut de o mie de ori mai aproape” (tot mai rar te întâlnesc la fântână).
Ca „o iolă în marea de oameni”, poetul „rupe din pâinea” unei experienţe trăite în vecinătatea hotarului lumii, unde îşi sculptează propria „poartă a sărutului”. Prin aceasta ne invită să trecem spre a descoperi, alături de el, „frumuseţea ce va mântui lumea” (Dostoevski).
Florin Caragiu
(în: Florin Caragiu, "Poezia - pentru Omul Deplin", volum în curs de apariţie)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu