Moartea se insinuează încă de la început, asemeni unui animal sălbatic, în interioarele existenţei: „moartea vine pâş-pâş; cum se leagănă ca o mare lighioană verzuie/ şi urletul ei traversează camerele lunecoase” (iată cum moartea…). Privirea contractată de spaimă filmează realitatea „printr-o gaură de vierme” (spaimă nocturnă), cu acel simţ oniric al instabilităţii acute a fluxului conştiinţei: „Visul meu: un acordeon de argilă” (altă spaimă nocturnă). De sub lupa lucidităţii apar, rezistente în expresivitatea lor, vieţile „mici şi schimonosite ca la un bâlci de ţară (...) trainice şi dureroase ca un cal de prăsilă” (iată cum moartea…).
În „huma” interiorităţii, lucrurile înţepenite vorbesc de la sine despre „apetitul” morţii, cuvintele poetului despre viaţă provocând reacţia unor figuri polimorfe, fantomatic alungite şi contorsionate, care ies la nesfârşit din casă, însă continuă să-şi trăiască agonia în faţa ferestrelor: „Aştept timid la o poartă. Ies pe rând ca o limbă aburindă,/ pe rând ca iepurii cu blană roasă din vizuina afumată,/ ca boabele dintr-o păstaie uscată tot ies./ I-am mai văzut, uneori seara, bălăcindu-se, rugându-se, ucigându-se/ în faţa ferestrelor mele. (...) Adânc îngropate în sufletul meu roz şi stângaci, lucrurile înţepenesc (...) foamea/ mi s-a prefăcut într-un vierme vorbitor, iar ei, oamenii lungi ca o pasăre moartă/ tot ies din casa aceasta în care eu ar trebui să vorbesc despre viaţă” (despre viaţă şi alte obsesii).
În aceste ape de imagerii ale morţii întâlnim insule de caldă umanitate, cum ar fi cele dedicate prieteniei: „ne vom încălzi cu toţii într-o dimineaţă de iarnă,/ albă ca un iepure şchiop. (…) eu cu degetele astea voi împleti o cămaşă de noapte/ pentru prietenii mei trişti şi la fiecare le voi da un petec călduros/ pentru iarnă” (odă prieteniei), căci „sânge din sângele meu sunteţi voi toate care mi-aţi trecut prin suflet,/ aşa cum sânge din sângele tatălui vostru sunteţi” (teribila moarte). În figura enigmatică a iubitei, celei aidoma unei inimi a nopţii, se compun legănarea şi limpezimea: „Numai tu, Linalin, moale ca o inimă de cupru legeni rişca străvezie a nopţilor grele” (al doilea cânt pentru linalin). Erosul e unul grav, conştient de precaritatea credinţei, tânjind după cernerea ei şi trezirea din visul încărcat de presimţirile tragicului: „Mi-e moale inima de o vreme încoace. Ca o lămâie de ceară îmi e. (…) Mi-e milă de cearcănul tău ce se zbate pe umărul meu liniştit./ Lasă aşa, odată cu toamna vom învăţa să cernem nisipul cleios al credinţei precare şi/ vânătul vis va pieri” (al treilea cânt pentru linalin). Micile detalii amplifică în mişcări circulare tensiunea unei iubiri care, umbrită de ameninţări indefinite, tinde să-şi disimuleze neliniştea: „Dragostea mea stă la cinci, vis-a-vis o bătrână dresează un teckel. Tu te învârţi în jurul/ amiezii iar buza mea tremurată se-ascunde sub un clopot de sticlă şi var” (viaţa mea şi santinela de lut, cântec pentru linalin).
Încremenirea spre care converg liniile de câmp ale acestui areal poematic e proiectată ca pe un ecran în imagini cu profil apocaliptic: „Nu e uşor să-ţi închipui lumea de lut a căţelului,/ el seara se retrage-n găoace şi noi, Linalin,/ rămânem sprijiniţi de un zid/ până la a doua ieşire din mormânt” (al patrulea cânt pentru linalin).
Poetul îşi întâmpină iubita cu aprehensiunea în faţa dezvelirii măştilor şi, implicit, a stărilor amestecate şi instabile, pictate în griuri de îndoială şi vis, pe care el doreşte, protector, să le ascundă: „Probabil că nu mi-ar plăcea să mă vezi aşa. Înveşmântat într-o mantie albă,/ cu spada lungă şi lucitoare a îndoielii/ prelingându-mi-se pe lângă splină, cu poleiala istovitoare a viselor,/ a iepurelui gri, scurgându-mi-se pe lângă picioare” (marioneta din sânul tău).
Totuşi, acest văl de gând şi noapte, ni se spune, e atins de aripa iertării, care „nu vine decât rar şi toate nopţile dinaintea ei par pierdute” (iată cum moartea…).
Figura tatălui poartă amprentele unei istorii tragice, fracturate: „Inima tatălui meu, mireasă tânără ascunsă cu de-a sila în moara dezafectată din piaţă” (iată cum moartea…). Mişcările lui sunt racordate la un „design” al puterii, ce păstrează intacte potenţele filiale: „Tatăl meu a mişcat din degetul drept. Puterea lui mişca din sânul drept./ Puterea mea rămâne intactă” (iată cum moartea…). Secţionarea realităţii de lama toporului, a umbrei făpturii de umbra toporului, descoperă diformitatea veacului nou, ruşinea ascunsă în suflet şi trup, fericirea ce dă înconjur, în filmare lentă, ca o despovărare de existenţa „în afară”: „În spatele meu tata ascute toporul. Lama lucioasă împarte realul în două. În partea mea/ sângele curge-n butoaie, se varsă limpede şi firesc în buţi rotofeie pentru copiii diformi ai/ veacului nou. În partea ta: claviaturi de ger şi pucioasă./ Ruşine îmi e cu inima mea şi coastele mele. (...) În spatele tatei nu mai e nimeni. Umbra toporului despică sec umbra de nuc./ Lentoarea şi fericirea ne înconjoară de parcă nici n-am mai fi...” (the end).
Sinele e pândit de scindarea lăuntrică, de imaginea ameninţătoare a dublului din oglindă: „Nu de tine mi se face frică seara închis într-o cameră/ ci de mine privindu-mă rece într-o oglindă ca pe-un tabu/ de care încă nu mă apropii”, sau de „paingul pântecos” care, însă, se ruşinează „de trupurile (...) transparente şi moi” (sânul răcoros al uitării). Ori de creierul însuşi, care pătrunde ca din afară în corp şi îl conduce maşinal, înregistrând lucid neputinţa şi reacţionând prin substituţii imaginare: „Ca o bormaşină Bosch pătrunde în ţeastă/ şi el, creierul, tronează acolo. Îşi construieşte imperiul după toate normele arhitectonice şi/ sociale până când sceptrul îi cade, mâna se prinde neputincioasă de falcă şi trage şi trage/ până când falca se desprinde şi o altă falcă mult mai fidelă îi ia locul” (iată cum moartea…).
Santinela de lut este un contur oniric, închipuit de „mâinile reci” într-un decor cu un surplus de stranietate: „Cu mâinile reci închipui o santinelă de lut./ Ea va fi începutul şi învierea, pajiştea crudă şi sânul tare. / Vom mişuna împreună cu porcii şi viezurii. Ne vom ascunde în scorburi de nuci/ şi buricele groase ale degetelor ni le vom reteza până mâine. (…) S-a-ndepărtat puterea mea de mine. Cuminţi ca o pajişte goală ne legănăm” (santinela de lut).
Îndepărtarea de la sine a puterii coincide cu o cuminţenie a legănării ce aminteşte de ritualul purificator şi luminător al ascezei rugătoare: „V-aş spune acum:/ până aici bâlbâiala voastră canonică/ până aici fetuşii graşi ai uitării/ până aici sângele vostru stricat,/ mai rezistent, mai gălbui pe zi ce trece, mai subţire şi mai inteligent./ În spatele iernii doar cei mai frumoşi vor domni./ Doar cei cu limbile roase de nesomn şi ciroză,/ doar cei aproape de oasele alb-strălucitoare ale păsării de granit” (întoarcerea pe dos a santinelei de lut).
În nota dominantă a tragicului, santinela veghează, în regatul de lut, între polii morţii şi dragostei, chipul înlăcrimat al iubitei: „În stânga mea creşte viermele de mătase, în dreapta părul tău răsfirat./ Sub palmele mele se naşte regatul de lut. Este exact şi întins în bătaia vântului negru/ şi-a ciorii de antracit./ Departe, sub cupole pufoase de ploaie sângele veşted arde-n candele./ Fricoasă mi-e carnea în faţa obrazului tău lăcrimat” (viaţa mea şi santinela de lut, cântec pentru linalin II).
Dar Linalin, ca orice femeie frumoasă, are, de asemeni, „un zâmbet rătăcit pe undeva pe acolo; printre opincile tocite/ de fier şi vălul de mireasă, printre discurile cu Brahms şi borcanele cu mazăre. Totodată,/ ea, femeia frumoasă, ţine ascuns de oameni, într-un mic săculeţ, primele fire tunse de păr;/ aşa, pentru siguranţă” (despre femeile frumoase 1).
De aici, firele de speranţă şi mulţumire, „după căderea oraşelor mari, după declinul bursei/ şi ruginirea firească a sondelor de petrol” (al cincilea cânt pentru linalin). În acelaşi registru al derulării lente, are loc transfuzia vieţii în carte: „încet, nelegat, sângele se aşază pe rafturi” (al şaselea cânt pentru linalin).
Florin Caragiu
(text inclus în în: Florin Caragiu, "Poezia - pentrul Omul Deplin", volum în curs de apariţie)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu