pui acest fir de grâu ars în colţul ochilor;
împrăştii mărgele de sânge-n pământ
şi-ntrebi: oare, fugind,
voi desprinde de mine scutul acesta
în care anii lovesc?
m-aruncă în mare cuvintele,
şi slavă dau ele Celui de Sus
pentru îndepărtarea de mine;
iar eu, o gură-nghiţită
de uriaşul tăcut, de uitare-s.
aici se strecoară lumina neclară
a peştelui de cositor. iar tu apari
şi dispari: ca din streşini, târziu,
o rămăşiţă de ploaie, ţi se scurge puterea.
un lănţişor de argint
atârnă de frunza crescută deasupră-ţi,
în zori. şi speri, dar un vierme
îţi roade iute umbrarul.
dragostea-ntoarce chipuri spre tine –
şi vrei mai degrabă totul să pierzi,
decât să se piardă-n abis lacrima lor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu