Întrebarea care, plutind în aer, trimite spre premisele actualei renaşteri iconice, este: poate creştinismul să asimileze critic achiziţiile cunoaşterii până în zilele noastre şi care este perspectiva centrală, specifică, ce face posibil acest demers deloc facil?
Părintele Ghelasie de la Frăsinei este cel ce a deschis, prin scrierile sale, drumul unei adevărate mişcări de renaştere a isihasmului în contextul românesc actual, prin prezentarea pe larg a tradiţiei isihaste carpatine, având în centru dimensiunea iconică şi liturgică a existenţei create de şi întru Hristos, Fiul şi Chipul lui Dumnezeu Celui viu.
Un aspect esenţial în învăţătura părintelui Ghelasie este importanţa practicii isihaste, comoara îngropată în ţarina învăţăturii creştine („Moşul din Carpaţi. Neofit Pustnicul”, Col. Isihasm, 1998, p. 99), cea care în fapt îi conferă accentul mistic, ce conturează într-o modalitate iconică perspectiva teologică. Având ca ax central practica mistică şi liturgică creştină, perspectiva isihastă are un pronunţat caracter dialogic, acest lucru umplând de un conţinut specific atât expunerea învăţăturii de credinţă creştine, cât şi raportările comparative la alte tradiţii sau curente religioase, filosofice sau ştiinţifice.
Caracterul iconic-liturgic al practicii isihaste se imprimă modelizant până şi în perspectiva ontologică şi în cea cosmologică asupra existenţei create, creînd cadrele unei înţelegeri juste a acelui tip de cultură ce are la bază valorile creştine, şi anume „tipul întrupat”, pus de părintele Nicolae Steinhardt în opoziţie cu tipul oriental, sau antic.
Taina Întrupării dumnezeieşti este însăşi taina creaţiei – au afirmat părinţii Bisericii, încă din primele veacuri creştine. „Dumnezeu S-a întrupat ca omul să se îndumnezeiască”, mărturisea sfântul Atanasie cel Mare, toate fiind create în această taină a Întrupării Logosului, desăvârşindu-se prin părtăşia la viaţa Lui, şi prin aceasta la viaţa Sfintei Treimi Celei Deofiinţă.
O problemă importantă astăzi este confruntarea cu o accentuată fărâmiţare a cunoaşterii, fluxul de informaţii venite din toate domeniile particulare ale cunoaşterii necesitând un permanent efort de integrare a cunoaşterilor parţiale. În acest sens, o dezvoltare a cunoaşterii plecând din însuşi miezul relaţional şi experienţial al vieţii, este mult mai aptă, pornind de la dialogul întregurilor sau identităţilor, în direcţia înţelegerii dinamicii structurale a părţilor, să integreze noile achiziţii ale cercetării din diversele domenii, printr-un demers interdisciplinar. Aceasta e o problemă de maximă actualitate în zilele noastre şi astfel mistica isihastă de specific iconic creează cadrul unei renaşteri a spiritualităţii isihaste care, prin cuprinderea-i apofatică şi capilaritatea ei mistică, poate să se raporteze direct la diversitatea faptelor concrete ce stau la baza dezvoltărilor teoretice şi să integreze, critic şi comparativ, informaţiile actualizate ale cercetării ştiinţifice şi reflecţiei filosofice, la intersecţia diverselor problematici contemporane.
Florin Caragiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu