un domn creţ cu terrieru-i lăţos
coboară scările.
în geamuri soarele tremură.
timpul e o falie din care ies
copii mascaţi,
feţe prinse de blitzul unei tăceri
în care nu poţi fi sigur pe un lucru
decât uitându-l –
cum ţi-ai aduce aminte
de locul în care a întârziat
să dispară
ca o moleculă de solvent,
printr-o membrană selectivă.
un fir de sânge
e luna peste câmpul crăpat şi tu –
în plină toamnă – piatra ce strigă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu