vineri, 24 octombrie 2014

Libertate și Artă



Poezia și filmul au împrumutat multe una de la alta. Schimbarea rapidă a planurilor, tăieturile sau rupturile de nivel, apropierea și îndepărtarea elementului urmărit, lărgirea și îngustarea orizontului, trecerea bruscă de la un element la altul, schimbarea centrului de referință și a perspectivei, dilatarea detaliului și contracția imaginii de ansamblu sunt, toate, asimilate în arsenalul tehnicilor poetice. Invers, slăbirea coerenței realiste, forța metaforei imagistice și a efectului de contiguitate, continuarea ruptoare, abolirea rigidității distanțelor spațiale și temporale, entanglement-ul elementelor artistice sunt aplicate cu succes în cinema-ul poetic. În general, în spațiul topologic al artei, metrica obiectivității e înlocuită de metrica subiectivității, ce modelează raporturile dintre elementele artistice.
Consensul receptării nu mai este impus de fizică și organele de simț, ci se naște din acordarea sensibilităților, din dialogul lor simfonic. În acest spațiu nu domnește, însă, arbitrariul în raport cu realitatea fizică. Pe orbita subiectului, coerența fizică se înfășoară după o ordine mai complexă, dictată de o selecție ce descoperă o teleologie a lucrurilor însele, surprinse într-o așteptare a revelării eshatologicului, a trecerii de sub semnul legii sub semnul harului. Intuițiile de fond ale artei vizează transfigurarea realității prin transfigurarea vederii, insurecția asupra realității efectuată de schimbarea subiectului.
Mai mult, în sens creștin, această transfigurare provine din conjuncția recursului la interioritatea cea mai profundă cu recursul la transcendența absolută, cu alte cuvinte se desfășoară plecând de la o inefabilă unire a chipului creat cu Arhechipul divin. Întoarcerea la viața de zi cu zi pe liniile de câmp ale artei oferă o vedere asupra realității ce fructifică în mod fericit virtualitățile ei ascunse. Coerența artistică developează vectorii forței de germinare a realității fizice sub acțiunea logosului.
În măsura în care își propune schimbarea vederii asupra lumii prin schimbarea subiectului, arta se configurează iconic, după o perspectivă inversată, în care legea îndepărtării în perspectivă a lucrurilor de subiect e înlocuită de legea atracției universale a subiectului. În același timp, arta nu este idealizare, nici utopie, tocmai pentru că nu efectuează reducții, sau operații estetice pe fața realității exterioare, ci îi amplifică expresivitatea până în punctul de desprindere de sub gravitația legităților impersonale și întâmpinare a libertății subiectului. În acest sens, intenționalitatea artistică e verificată de înseși cercetările cele mai actuale ale științei ce întrezăresc la nivelul materiei profunde reacțiile unei naturi orientate spre om, căutând spre el ca spre un izvor de libertate și slavă. Polifonică în esență, arta oferă spațiu tuturor vocilor existenței și tuturor contrastelor ei, asimilate pe firul unei iconomii. Nu reprimă, nu înăbușă niciun glas ce aspiră să acceadă în câmpul privirii. Și în primul rând nu suprimă dominanta spirituală a viziunii, ce sublimează conflictul finalităților.
S-a pus întrebarea cu privire la oportunitatea prezenței răului în artă. Arta în genere nu poate elimina din câmpul receptării răul, suferința, boala, moartea, tocmai pentru că ea se constituie ca spațiu al unei iconomii. Viața în sine se constituie în spațiul iconomiei divine care îngăduie toate aceste aspecte nedorite ale existenței.
Mai mult, dacă arta are în vedere o resurecție a vederii, nu trebuie să uităm că icoana canonică a Învierii este icoana Pogorârii la iad. Ceea ce poate arta să ofere nu este edulcorarea imaginii lumii, ci transparența unei iconomii guvernate de taina și voia divină în lumina cărora se oglindesc finalitățile unor acte spirituale. Răul, spre exemplu, atrage tocmai prin faptul că-și ocultează finalitatea, prin iluzia pe care o secretă, prin aparența unui bine ce ecranează adevăratul bine.
Arta autentică, înfățișând răul, nu-l exaltă, ci-l dezamorsează tocmai prin faptul că oferă o privire în spatele paravanului și demască fie și numai implicit finalitatea răului – sfâșierea, nimicnicia, dezactivarea potențelor ființei. Arta risipește astfel iluzia, purtându-ne în miezul logosic al realului. Arta adevărată e mișcată de acea iubire care alungă teama, fie și teama de biruința răului care face pe mulți aspiranți la condiția de artist să edulcoreze imaginea lumii și să piardă astfel pe drum autenticitatea acesteia. Perspectiva iconică, așadar, poate înfățișa răul, care, însă, chiar și atunci când pare a copleși totul, e străpuns de razele dumnezeiești ale compasiunii față de tot ceea ce pătimește, de razele învierii binelui.
La fel cum Scriptura cuprinde locuri grele, ce necesită tâlcuiri duhovnicești, tot astfel și arta poate să nu fie o “hrană de lapte”, având nevoie de o întărire, adâncire și rafinare a capacității de receptare. În măsura în care sondează libertatea duhului, intenționalitatea artistică nu trebuie să fie judecată prin prisma unor simple norme exterioare. Suflarea ei de viață ne trece zarea creaturalității, odihnind imaginea lumii în proximitatea divinului.

Florin Caragiu

(extras din prezentarea volumului “Pentru trecerea zării și alte poeme”, de Elena Dulgheru, Librăria Sophia, București, 21 Octombrie 2014)






2 comentarii:

Elena spunea...

Multumesc pentru "omul-grădină”! Grădină la grădină trage, că din grădină sunt născuți și spre Grădină se îndreaptă!

Florin Caragiu spunea...

Cu drag, Elena, ai toata pretuirea mea pentru ceea ce reusesti sa faci!