Frumusețea lucrurilor ultime (9)

Moștenirea împărăției cerurilor este dată de prezența lucrătoare alături de cei flămânzi, însetați, străini, goi, bolnavi, sau privați de libertate (Matei 25, 34-40). Urmărirea a tot felul de planuri importante în ordinea lumii actuale nu poate suplini sau compensa disponibilitatea afectivă, trezia purtării de grijă față de cei ce apar abandonați de societate în neputințele lor trupești sau sufletești.

Nimic nu se compară cu acest gest de întâmpinare și aplecare iubitoare față de cel suferind sau căzut, care îl aseamănă pe om cu Părintele dumnezeiesc. A acorda o vie atenție aproapelui, a-i respecta demnitatea filială și, mai mult, a te pune în locul lui, empatizând cu bucuria și suferința umană și cosmică în general, este un gest iconic de impropriere intențională a dragostei lui Dumnezeu.

Cea mai importantă lucrare a Bisericii este cea de a ne da încredințarea că Dumnezeu nu ne părăsește, chiar dacă noi s-a întâmplat să-L părăsim prin înstrăinarea noastră de binele dumnezeiesc. Gestul de pogorâre iubitoare la neputințele aproapelui și de a purta sarcinile lui este o mărturie vie, constantă a acestei nepărăsiri în cuprinsul istoriei și izvor al unei nădejdi nepieritoare.

Orice alinare a suferinței umane și cosmice contribuie la fondul de umanitate ce răspunde afirmativ chemării dumnezeiești la masa împărăției, spre împărtășirea dragostei. Urgența acestui gest vine din însăși conștientizarea iubirii cu care Hristos ne-a iubit, și care aprinde în noi focul unei dragoste mai presus de lume, ce topește atitudinea lipsită de compasiune ce caracterizează urmărirea egoistă a unor interese individuale.

Florin Caragiu

Frumusețea lucrurilor ultime (8)

„Iar în ceasul al nouălea a strigat Iisus cu glas mare, zicând: Eli, Eli, lama sabahtani? adică: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Matei 27, 46). Starea generală a lumii este una de aparentă părăsire, care, după Sfânta Scriptură, este o reflectare a stării omului care „a părăsit pe Dumnezeu, Cel ce l-a făcut şi a dispreţuit cetatea mântuirii sale” (Deuter. 32, 15).

Cu toate acestea, Dumnezeu nu ne părăsește niciodată, învăluindu-ne viața în taina iconomiei Sale, făcând să răsară lumina nădejdii peste chipul celor ce-L caută și nădăjduiesc în numele Lui (Ps. 9, 10). Întrupându-se, Fiul lui Dumnezeu a venit în lume „ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 15).

Vestea cea bună a Evangheliei lui Hristos este că Dumnezeu nu ne-a părăsit, ci vine până la noi, impropriindu-și toate cele ale noastre, afară de păcat, asumându-și condiția noastră de părăsire, pentru a ne sprijini din chiar miezul firii și a ne restaura chipul desfigurat de cădere, pentru a învia firea noastră în însoțire cu viața dumnezeiască și a ne anunța, după slăvita Sa înviere, intimitatea unui mod ultim al prezenței Sale: „Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28, 20).

Vestea cea bună, că Dumnezeu nu ne-a părăsit, dă chip demnității umane filiale și se prelungește în responsabilitatea de  a „deschide gura (...) pentru cel mut şi pentru pricina tuturor părăsiţilor” (Pilde 31, 8).

Semnul apropierii împărăției Cerurilor este disponibilitatea sufletească a unei conștiințe iubitoare de a fi prezentă și lucrătoare în mijlocul unei lumi amenințate de indiferență, izolare, absență.

Florin Caragiu

Frumusețea lucrurilor ultime (7)

Condiția actuală a lumii este amenințată de iminența morții, de falia absenței și uitării în care riscă să se surpe prezența. Cunoașterii noastre, câtă este, riscă să i se stingă flacăra în lipsa aerului tare al veșniciei. De aici, rostul vital al  rugăciunii ca o modalitate de acumulare de prezență, ca o închegare a presimțirii veșniciei.

Rugăciunea, atunci când nu e făcută mecanic, din simplă obișnuință, aduce un spor de trezie, ce adaugă cunoașterii umane o anume calitate a participării conștiinței. Rugăciunea ne ajută să ne încredințăm voii lui Dumnezeu, primind cele ce se întâmplă cu sentimentul că toate sunt o invitație la prezență, la o participare conștientă la modul de a fi al Celui ce Este.

Rugăciunea ne ajută să primim în lumina conștiinței chipul celuilalt, retrăgându-ne proiecțiile judecăților noastre pătimașe care umbresc seninul ființei. Judecata noastră limpezită de tulburarea patimilor va purta cu sine blândețea și răbdarea unei griji față de aproapele ce-l aseamănă pe om lui Dumnezeu.

Metanoia, schimbarea minții omului în lumina Duhului Sfânt, este în fapt o cuprindere înțelegătoare a lumii luminată și încălzită de razele iubirii lui Dumnezeu. Abia atunci când înțelegem că Hristos ne iubește cu adevărat până la a trece împreună cu noi prin suferință și moarte spre a ne învia din mormântul absenței, putem renunța la coaja dură a orgoliului nostru, lăsând să lucreze în noi dragostea lui Dumnezeu.

În prezența dragostei, suferința însăși capătă valoarea unei substanțe de contrast, care invită la un surplus de iubire, la o depășire de sine prin împărtășirea de cele dumnezeiești.  

Florin Caragiu

Frumusețea lucrurilor ultime (6)

Care este turnura fenomenologică prilejuită de așezarea gestului iconic în centrul practicii isihaste? Reflecția creștină pleacă de la constatarea unei intrări a minții sub atracția patimilor într-un câmp deviant de la ținta originară a unui simțământ de plenitudine lăuntrică trăit în comuniunea dragostei. În încercarea de a reactiva forțele sale lăuntrice risipite în afară ființa umană a dezvoltat tehnici de interiorizare, care în anumite demersuri au dus până la devalorizarea lumii exterioare identificate cu cugetul pătimaș. 

Cu toate acestea, în sens creștin împlinirea umanului nu are loc prin vreo reducție spirituală, prin reducerea la vreo formă canonică a interiorității destrupate. De aceea, interiorizarea reprezintă numai un moment al actului duhovnicesc, care vizează împlinirea integrală a unei interiorități îmbrăcate în haina de nuntă a unei exteriorități transfigurate.

Gestul iconic are rostul de a echilibra tocmai acest raport dintre interioritate și exterioritate care riscă să alunece fie spre un spiritualism descărnat, fie spre o angajare până la uitarea de sine și de valorile lăuntrice în aderența la atracțiile sau îndatoririle lumii exterioare.

Cum reușește acest lucru? Prin faptul că pleacă de la o orientare centrală a conștiinței nu spre latura spirituală, nici spre cea materială a ființei umane, ci spre taina chipului care constituie pecetea integralității făpturii.

Gestul iconic cuprinde în sine un raport intențional cu chipul care in-formează integralitatea alcătuirii umane și a relațiilor ei, un raport care nu îngăduie nici o reducere a vreunui termen (spiritual sau material) în vederea tonificării unui altuia, din iconomia devenirii umane.

Intenționalitatea euharistică a gestului iconic face ca, odată atinsă experiența interiorității, să fie împărtășită, revărsată în afară, și, reciproc, odată cu experiența unei lucrări exterioare gestul dăruirii de sine care o însoțește să genereze o prelungire tainică în simțământul de plinătate, mulțumire, liturghisire lăuntrică.

Evitând schemele simplificatoare, plecând de la chipul integralității “ființei întru comuniune” spre dinamica părților, experiența umană nu mai operează reductiv, ci holist, integrativ, aderent liturgic la frumusețea și slava lucrurilor ultime, din universul eshatologic.  

Florin Caragiu

Frumusețea lucrurilor ultime (5)

Isihasmul iconic exprimă gestul fundamental de venire în fire a fiului risipitor, trezirea conștiinței asupra filiației lumii și fiecărei făpturi în taina întrupării Logosului dumnezeiesc. Sporirea în conștientizarea acestei relații profunde cu Dumnezeu ce stă la baza existenței create constituie simultan o oportunitate pentru om de a impropria grija Lui iubitoare, părintească, față de făpturile Sale.

Ca urmare, gestul fundamental de întoarcere a minții spre Dumnezeu este în mod constant dublat de gestul de întâmpinare cordială a aproapelui. Gestul iconic se aseamănă astfel unei respirații spirituale în care orientarea și deschiderea față de Dumnezeu și cea față de aproapele apar indisociabile, corelative. Ambele au caracteristică o stare de chenoză, o anume micșorare de sine proprie dragostei spre a face loc în sine tainei celuilalt.

Nu întâmplător, gestul străvechi de întâmpinare cu daruri de pâine și sare a oaspetelui ce trece pragul curții sau casei capătă o semnificație aparte în isihasmul carpatin. Esența gestului iconic se dezvăluie astfel în întâmpinarea lui Dumnezeu și a aproapelui la cina euharistică a ființei, cu o părtășie la slava divină ce se revarsă mai departe spre toată făptura. Este, în fapt, o îmbrățișare a lui Dumnezeu și a lumii în sinele făcut altar intențional al comuniunii de iubire ce ne modelează iconic după chipul Sfintei Treimi.

Practica rugăciunii isihaste în forma ei clasică are menirea de a interioriza, de a asimila metabolismului spiritual relația cu Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, invocat prin numirea Sa. În decursul timpului, a existat riscul de a se scoate din context această practică, autonomizând-o de ansamblul mai vast al trăirii creștine. Cu toate acestea, practica isihastă nu se poate reduce la o metodă izolată de rugăciune și foloasele adoptării ei în contextul viu al experienței liturgice a Bisericii sunt neprețuite.

De aceea, în specificul iconic carpatin, rugăciunea minții capătă forma unui ritual de prelungire a roadelor Liturghiei lui Hristos, de întrupare a vieții și tainei dumnezeiești prin starea în închinare și gestul iconic ce se constituie ca altar al închinării minții în inimă.

În fapt, rostul rugăciunii isihaste este de a induce printr-o invocare discretă, răbdătoare, o stare continuă a ființei de intimitate cu Dumnezeu. Și ce altceva este gestul iconic decât esența acestei rugăciuni isihaste, reprezentate de conștiința stării înaintea lui Dumnezeu, și, mai mult, de conștiința dragostei filiale?

Florin Caragiu

Frumusețea lucrurilor ultime (4)

Liturghia creștină este taina plămădirii unei noi realități în sânul acestei lumi. De aceea, starea liturgică pe care o deprindem în ambianța bisericii, intim modelată prin lucrarea Duhului Sfânt, este gestul iconic fundamental, pe care îl asimilăm și îl punem în lucrare mai departe în toate aspectele vieții cotidiene.

Prin starea la Sfânta Liturghie primim în noi modelările harului, fiind realcătuiți după o logică nouă, a binelui dumnezeiesc ce covârșește răul creației și a desăvârșirii vieții și cunoașterii în miezul unei comuniuni de iubire, în contrast cu logica antagonistă, concurențială, a conflictului finalităților, ce domină condiția actuală a lumii.

O notă esențială a gestului iconic este dată de dispoziția sa lăuntrică favorabilă unei schimbări a minții (metanoia), unei preschimbări în fapt a modului de a vedea lumea, degajat de rigiditatea și inerția actuală a stării sub lege, punând între paranteze presiunea luptei pentru supraviețuire și aprehensiunea morții inevitabile, în vederea învierii, a unui mod de viață inaugurat sub semnul harului, în care natura și trupul însuși se acordează firesc și suprafiresc cu cele ale duhului.

Mai larg, liturghia creștină integrează organic toate aspectele cunoașterii care se fac părtașe la schimbarea minții omului. Sensul liturgic al cunoașterii este chiar metanoia, starea de spirit ce vizează și, mlădiată de har, accede spre libertatea duhului.

Sigur că vom continua să trăim în această lume marcată de lupte dramatice și tot felul de rezistențe și inerții, dar importantă este conștința că dincolo de toate acestea ne așteaptă o schimbare majoră care a fost deja, prin Învierea lui Hristos, picurată în vinele creației.

Ritualul liturgic are tocmai menirea de a actualiza virtualitățile de participare la taina dumnezeiască a creației, mutând-o pe aceasta/deplasând-o intențional din orizontul morții în orizontul învierii și al vieții veșnice.

Florin Caragiu