Gândul
la moarte este începutul filosofiei, al iubirii de înțelepciune, și, desigur,
al iubirii de frumos, al filocaliei, după sfinții părinți. Se ascunde aici o
taină ce copleșește orice posibilă valență pesimistă, macabră, crepusculară a
reflecției omenești. Gândul la moarte nu este menit a da stingerea în
chestiunea vieții, nu se vrea a o deprima pe aceasta, a da semnalul întunecării
luminilor ei, ci, dimpotrivă, conține misterul unei lumini nepieritoare, care
se străvede dincolo de această lume ce se consumă, trece, apune, ca una
perisabilă, supusă stricăciunii și morții. Gândul la moarte scrutează în
noianul nimicniciei morții lumina aurorală a învierii ce aprinde speranța pe
marea acestei vieți.
Și
tocmai pentru că viața curge spre un final inevitabil și luminile ei se sting,
una câte una, avem nevoie de o speranță izvorând de mai presus de ea. În aceste
condiții, gândul la moarte este asemenea unui potențator de gust al vieții, și
încă al vieții veșnice. Nu pentru a ne lipsi de tensiunea vitală a vieții, de
consistența vitalității noastre, ne gândim la sfârșitul petrecerii pământești,
ci pentru a reaprinde focul, și încă un foc ceresc, dumnezeiesc, în miezul unei
lumi ce dă semne că se stinge. Cu alte cuvinte, gândul la moarte arată abia el,
prin îndrăzneala și tăria lui fascinante, că putem lepăda de la noi frica de
moarte ce ne ține în robie cugetul și ne putem înălța gândul, într-o sublimă
arcuire, spre un mod de viață pregustat de către sfinți încă din timpul vieții
lor.
Este
vorba desspre de un mod de viață ce a pătruns prin învierea lui Hristos în
încheieturile acestei vieți, cutremurând-o, uimind-o, umplând-o de speranță, stârnind
fiorul credinței și mai ales aprinzând în inimi flacăra dragostei, făcând din
om o torță vie a luminii Învierii.
Acest
nou mod de viață, odată pregustat, răsădește în om o însetare nepotolită după
Izvorul de viață, o fascinație a frumuseții ce iconizează privirea însăși,
altfel spus face din actul priviri, precum și din fiecare gest al ființei
umane, un locaș de primire a darului voii lui Dumnezeu, de liturghisire a
tainei vieții, de închinare a voii și ființei proprii și lumii întregi înaintea
iubirii Sfintei Treimi.
A
vedea lumea cuprinsă în icoana iubirii divine – iată esența misticii isihaste
carpatine, așa cum ne-a predanisit-o părintele Ghelasie, indicând poarta de
acces în împărăția lui Dumnezeu.
Odată
pregustată învierea lăuntrică, apare în plină lumină adevărul că orice păcat
reprezintă în fapt un obstacol, o împiedicare a manifestării în sine și în lume
cu deplinătate a acestui mod de viață, o rezistență a resorturilor stării
noastre de cădere împotriva asimilării vieții dumnezeiești în firea noastră. În
acest sens, morala creștină însăși se dezvăluie în esența ei, nu ca o
respectare oarbă a unor legi formale impuse ca din afară, ci ca un gest de adăpostire
și ocrotire a focului viu al dragostei dumnezeiești, spre a nu se stinge în
altarul inimii noastre.
La
fel, râvna spre împlinirea virtuții nu înseamnă altceva decât dorința mereu
înnoită de împărtășire de acest nou mod de viață, aici pe pământ doar
pregustat, căci rostul oricărei virtuți este de a fi un catalizator al
dragostei dumnezeiești. Fiecare virtute este virtute întrucât trimite mai
departe de sine, spre dragostea întru care se desăvârșește.
Gestul
iconic constituie, în fond, gestul fundamental de deschidere a ființei umane către
acest nou mod de viață, al asimilării luminii neînserate. De aceea, gestul
iconic este matca și esența rugăciunii creștine.
Florin
Caragiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu