duminică, 8 mai 2016

Frumusețea lucrurilor ultime (1)




Gândul la moarte este începutul filosofiei, al iubirii de înțelepciune, și, desigur, al iubirii de frumos, al filocaliei, după sfinții părinți. Se ascunde aici o taină ce copleșește orice posibilă valență pesimistă, macabră, crepusculară a reflecției omenești. Gândul la moarte nu este menit a da stingerea în chestiunea vieții, nu se vrea a o deprima pe aceasta, a da semnalul întunecării luminilor ei, ci, dimpotrivă, conține misterul unei lumini nepieritoare, care se străvede dincolo de această lume ce se consumă, trece, apune, ca una perisabilă, supusă stricăciunii și morții. Gândul la moarte scrutează în noianul nimicniciei morții lumina aurorală a învierii ce aprinde speranța pe marea acestei vieți.
Și tocmai pentru că viața curge spre un final inevitabil și luminile ei se sting, una câte una, avem nevoie de o speranță izvorând de mai presus de ea. În aceste condiții, gândul la moarte este asemenea unui potențator de gust al vieții, și încă al vieții veșnice. Nu pentru a ne lipsi de tensiunea vitală a vieții, de consistența vitalității noastre, ne gândim la sfârșitul petrecerii pământești, ci pentru a reaprinde focul, și încă un foc ceresc, dumnezeiesc, în miezul unei lumi ce dă semne că se stinge. Cu alte cuvinte, gândul la moarte arată abia el, prin îndrăzneala și tăria lui fascinante, că putem lepăda de la noi frica de moarte ce ne ține în robie cugetul și ne putem înălța gândul, într-o sublimă arcuire, spre un mod de viață pregustat de către sfinți încă din timpul vieții lor.
Este vorba desspre de un mod de viață ce a pătruns prin învierea lui Hristos în încheieturile acestei vieți, cutremurând-o, uimind-o, umplând-o de speranță, stârnind fiorul credinței și mai ales aprinzând în inimi flacăra dragostei, făcând din om o torță vie a luminii Învierii.
Acest nou mod de viață, odată pregustat, răsădește în om o însetare nepotolită după Izvorul de viață, o fascinație a frumuseții ce iconizează privirea însăși, altfel spus face din actul priviri, precum și din fiecare gest al ființei umane, un locaș de primire a darului voii lui Dumnezeu, de liturghisire a tainei vieții, de închinare a voii și ființei proprii și lumii întregi înaintea iubirii Sfintei Treimi.
A vedea lumea cuprinsă în icoana iubirii divine – iată esența misticii isihaste carpatine, așa cum ne-a predanisit-o părintele Ghelasie, indicând poarta de acces în împărăția lui Dumnezeu.
Odată pregustată învierea lăuntrică, apare în plină lumină adevărul că orice păcat reprezintă în fapt un obstacol, o împiedicare a manifestării în sine și în lume cu deplinătate a acestui mod de viață, o rezistență a resorturilor stării noastre de cădere împotriva asimilării vieții dumnezeiești în firea noastră. În acest sens, morala creștină însăși se dezvăluie în esența ei, nu ca o respectare oarbă a unor legi formale impuse ca din afară, ci ca un gest de adăpostire și ocrotire a focului viu al dragostei dumnezeiești, spre a nu se stinge în altarul inimii noastre.
La fel, râvna spre împlinirea virtuții nu înseamnă altceva decât dorința mereu înnoită de împărtășire de acest nou mod de viață, aici pe pământ doar pregustat, căci rostul oricărei virtuți este de a fi un catalizator al dragostei dumnezeiești. Fiecare virtute este virtute întrucât trimite mai departe de sine, spre dragostea întru care se desăvârșește.
Gestul iconic constituie, în fond, gestul fundamental de deschidere a ființei umane către acest nou mod de viață, al asimilării luminii neînserate. De aceea, gestul iconic este matca și esența rugăciunii creștine.

Florin Caragiu


Niciun comentariu: