Frumusețea lucrurilor ultime (8)

„Iar în ceasul al nouălea a strigat Iisus cu glas mare, zicând: Eli, Eli, lama sabahtani? adică: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Matei 27, 46). Starea generală a lumii este una de aparentă părăsire, care, după Sfânta Scriptură, este o reflectare a stării omului care „a părăsit pe Dumnezeu, Cel ce l-a făcut şi a dispreţuit cetatea mântuirii sale” (Deuter. 32, 15).

Cu toate acestea, Dumnezeu nu ne părăsește niciodată, învăluindu-ne viața în taina iconomiei Sale, făcând să răsară lumina nădejdii peste chipul celor ce-L caută și nădăjduiesc în numele Lui (Ps. 9, 10). Întrupându-se, Fiul lui Dumnezeu a venit în lume „ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 15).

Vestea cea bună a Evangheliei lui Hristos este că Dumnezeu nu ne-a părăsit, ci vine până la noi, impropriindu-și toate cele ale noastre, afară de păcat, asumându-și condiția noastră de părăsire, pentru a ne sprijini din chiar miezul firii și a ne restaura chipul desfigurat de cădere, pentru a învia firea noastră în însoțire cu viața dumnezeiască și a ne anunța, după slăvita Sa înviere, intimitatea unui mod ultim al prezenței Sale: „Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28, 20).

Vestea cea bună, că Dumnezeu nu ne-a părăsit, dă chip demnității umane filiale și se prelungește în responsabilitatea de  a „deschide gura (...) pentru cel mut şi pentru pricina tuturor părăsiţilor” (Pilde 31, 8).

Semnul apropierii împărăției Cerurilor este disponibilitatea sufletească a unei conștiințe iubitoare de a fi prezentă și lucrătoare în mijlocul unei lumi amenințate de indiferență, izolare, absență.

Florin Caragiu