Condiția
actuală a lumii este amenințată de iminența morții, de falia absenței și
uitării în care riscă să se surpe prezența. Cunoașterii noastre, câtă este,
riscă să i se stingă flacăra în lipsa aerului tare al veșniciei. De aici, rostul
vital al rugăciunii ca o modalitate de
acumulare de prezență, ca o închegare a presimțirii veșniciei.
Rugăciunea,
atunci când nu e făcută mecanic, din simplă obișnuință, aduce un spor de
trezie, ce adaugă cunoașterii umane o anume calitate a participării
conștiinței. Rugăciunea ne ajută să ne încredințăm voii lui Dumnezeu, primind
cele ce se întâmplă cu sentimentul că toate sunt o invitație la prezență, la o
participare conștientă la modul de a fi al Celui ce Este.
Rugăciunea
ne ajută să primim în lumina conștiinței chipul celuilalt, retrăgându-ne
proiecțiile judecăților noastre pătimașe care umbresc seninul ființei. Judecata
noastră limpezită de tulburarea patimilor va purta cu sine blândețea și
răbdarea unei griji față de aproapele ce-l aseamănă pe om lui Dumnezeu.
Metanoia,
schimbarea minții omului în lumina Duhului Sfânt, este în fapt o cuprindere
înțelegătoare a lumii luminată și încălzită de razele iubirii lui Dumnezeu. Abia
atunci când înțelegem că Hristos ne iubește cu adevărat până la a trece
împreună cu noi prin suferință și moarte spre a ne învia din mormântul
absenței, putem renunța la coaja dură a orgoliului nostru, lăsând să lucreze în
noi dragostea lui Dumnezeu.
În
prezența dragostei, suferința însăși capătă valoarea unei substanțe de
contrast, care invită la un surplus de iubire, la o depășire de sine prin împărtășirea
de cele dumnezeiești.
Florin
Caragiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu