sâmbătă, 21 mai 2016

Frumusețea lucrurilor ultime (7)




Condiția actuală a lumii este amenințată de iminența morții, de falia absenței și uitării în care riscă să se surpe prezența. Cunoașterii noastre, câtă este, riscă să i se stingă flacăra în lipsa aerului tare al veșniciei. De aici, rostul vital al  rugăciunii ca o modalitate de acumulare de prezență, ca o închegare a presimțirii veșniciei.
Rugăciunea, atunci când nu e făcută mecanic, din simplă obișnuință, aduce un spor de trezie, ce adaugă cunoașterii umane o anume calitate a participării conștiinței. Rugăciunea ne ajută să ne încredințăm voii lui Dumnezeu, primind cele ce se întâmplă cu sentimentul că toate sunt o invitație la prezență, la o participare conștientă la modul de a fi al Celui ce Este.
Rugăciunea ne ajută să primim în lumina conștiinței chipul celuilalt, retrăgându-ne proiecțiile judecăților noastre pătimașe care umbresc seninul ființei. Judecata noastră limpezită de tulburarea patimilor va purta cu sine blândețea și răbdarea unei griji față de aproapele ce-l aseamănă pe om lui Dumnezeu.
Metanoia, schimbarea minții omului în lumina Duhului Sfânt, este în fapt o cuprindere înțelegătoare a lumii luminată și încălzită de razele iubirii lui Dumnezeu. Abia atunci când înțelegem că Hristos ne iubește cu adevărat până la a trece împreună cu noi prin suferință și moarte spre a ne învia din mormântul absenței, putem renunța la coaja dură a orgoliului nostru, lăsând să lucreze în noi dragostea lui Dumnezeu.
În prezența dragostei, suferința însăși capătă valoarea unei substanțe de contrast, care invită la un surplus de iubire, la o depășire de sine prin împărtășirea de cele dumnezeiești.  

Florin Caragiu

Niciun comentariu: