Frumusețea lucrurilor ultime (3)

“Pomul se cunoaște după roade”. Roadele vieții sunt ceea ce luăm cu noi înșine atunci când părăsim lumea aceasta. Nu luăm nimic? Adevărat. Dar ne luăm pe noi înșine. Tot darul esențial este la purtător. Suntem cu adevărat, ca suflete, rodul propriei vieți.

Rod înseamnă tot ceea ce, asimilând în noi înșine, ne alipește de Viață. Însă atunci când capacitățile noastre psiho-fizice se consumă, ce ne mai rămâne? Puțina noastră dragoste, câtă o avem. Ea este aluatul dintru care vom renaște. Lipsiți de dragoste, trăim o profundă incapacitate de renaștere.

Doar dacă iubirea frământă în noi suflul ei dătător de viață, putem să înviem lăuntric, să dăm naștere unui univers interior aderent tainei dumnezeiești.  Mai mult, doar dacă înviem lăuntric, universul interior va fi aderent lumii înnoite însăși, preschimbate prin harul lui Dumnezeu spre a fi cer nou și pământ nou.

În condiția actuală a lumii, înstrăinarea omului de Dumnezeu se reflectă în înstrăinarea lumii însăși de cele dumnezeiești, pe când în universul transfigurat alipirea lumii la taina dumnezeiască face ca lucrurile și ființele și cuvintele să nu mai facă corp comun cu căderea, și astfel orice abatere de la dragoste are ca efect o teribilă înstrăinare de lumea însăși.

De aceea, dacă ne dorim să ne împărtășim mai adevărat de darul vieții, dacă râvnim să sporim neplafonat în părtășia cu ființele, lucrurile și cuvintele, avem nevoie să facem corp comun cu lumea atinsă de har, cu icoana.

Dar cum faci corp comun cu icoana? Printr-o deprindere neclătinată a actului care manifestă intenția de întrupare a iubirii dumnezeiești în sânul creației, prin gestul iconic.  Gestul iconic unește starea de plecăciune, de închinare a omului în fața lui Dumnezeu cu starea de chenoză, de plecăciune a dragostei ce cuprinde în slujirea ei liturghisitoare până și cele mai mărunte forme de viață, care sunt învăluite în taina filiației.

Gestul iconic se constituie ca o arcă a lui Noe intențională, fiind un gest de cuprindere în icoană a lumii întregi, a tot ceea ce poate fi asumat condiției filiale, a tot ceea ce se cere salvat din potopul stricăciunii și morții, a tot ceea ce poate fi răpit la cer, atunci când nu vom mai putea lua cu noi nimic din cele ale vieții degrab trecătoare.

Gestul iconic este, în fond, ființa creată făcută altar, pentru a primi în chivotul inimii ei darul cel mai presus de fire. Primirea acestui dar înseamnă totodată o revărsare în jur a lui, spre a se face rai, spre a rodi în sine lumea ca împărăție...

Florin Caragiu