miercuri, 11 mai 2016

Frumusețea lucrurilor ultime (4)




Liturghia creștină este taina plămădirii unei noi realități în sânul acestei lumi. De aceea, starea liturgică pe care o deprindem în ambianța bisericii, intim modelată prin lucrarea Duhului Sfânt, este gestul iconic fundamental, pe care îl asimilăm și îl punem în lucrare mai departe în toate aspectele vieții cotidiene.
Prin starea la Sfânta Liturghie primim în noi modelările harului, fiind realcătuiți după o logică nouă, a binelui dumnezeiesc ce covârșește răul creației și a desăvârșirii vieții și cunoașterii în miezul unei comuniuni de iubire, în contrast cu logica antagonistă, concurențială, a conflictului finalităților, ce domină condiția actuală a lumii.
O notă esențială a gestului iconic este dată de dispoziția sa lăuntrică favorabilă unei schimbări a minții (metanoia), unei preschimbări în fapt a modului de a vedea lumea, degajat de rigiditatea și inerția actuală a stării sub lege, punând între paranteze presiunea luptei pentru supraviețuire și aprehensiunea morții inevitabile, în vederea învierii, a unui mod de viață inaugurat sub semnul harului, în care natura și trupul însuși se acordează firesc și suprafiresc cu cele ale duhului.
Mai larg, liturghia creștină integrează organic toate aspectele cunoașterii care se fac părtașe la schimbarea minții omului. Sensul liturgic al cunoașterii este chiar metanoia, starea de spirit ce vizează și, mlădiată de har, accede spre libertatea duhului.
Sigur că vom continua să trăim în această lume marcată de lupte dramatice și tot felul de rezistențe și inerții, dar importantă este conștința că dincolo de toate acestea ne așteaptă o schimbare majoră care a fost deja, prin Învierea lui Hristos, picurată în vinele creației.
Ritualul liturgic are tocmai menirea de a actualiza virtualitățile de participare la taina dumnezeiască a creației, mutând-o pe aceasta/deplasând-o intențional din orizontul morții în orizontul învierii și al vieții veșnice.

Florin Caragiu

Niciun comentariu: