Frumusețea lucrurilor ultime (2)

Cheia de acces spre revelarea tainei nu este generalizarea, abstracțiunea, ci gestul concret de deschidere, întâmpinare și dăruire de sine. Să pui început bun. Paradoxal, început bun nu poți pune decât dacă începi... cu sfârșitul! Abia atunci când întrevezi harul, deplinătatea participativă, te poți orienta în labirintul frânturilor, al vederii prin ghicitură.  Poți înfrumuseța sau înnobila o întâmplare cu savoarea fulgurării unei revelații, care o scoate din anonimatul aglomerărilor de tip lest, neparticipative.

Abia atunci întâmplarea respectivă capătă rost pentru tine.  Abia în acel moment de grație lucrurile, ființele, cuvintele apar întoarse cu fața spre tine, altfel spus, devin expresive înaintea ta, se umplu de consistența donologică a intersubiectivității.

Și dacă ni se întâmplă ca darul existenței să alunece pe toboganul muțeniei, inexpresivității, risipei, al suferinței, stricăciunii și morții, starea de jertfă înaintea Tatălui Ceresc, crucea filială pe care o purtăm ca pe însăși conștiința propriilor limite și a menirii depășirii lor în lumina feței lui Dumnezeu  e trambulina prin care săltăm relieful lăuntric spre chipul darului pierdut.

Noul mod de viață la care ne cheamă învierea lui Hristos este discret indicat de trecerea Lui prin ușile încuiate spre a ajunge în mijlocul ucenicilor. Este un mod al apariției în care prezența se manifestă nu prin înlăturarea pereților despărțitori sau abolirea distanțelor exterioare, ci prin pulsația intimă, cordială, în miezul intimității.

Toate categoriile vieții, realitatea, substanța, materia, cauza și efectul, spațiul și timpul, adevărul, mișcarea ș.a. capătă în acest orizont eshatologic orientarea și consistența vieții spirituale, exercitându-se o gravitație în sens invers, de la suflet spre trup, față de gravitația ce ne atrage spiritul spre cele materiale, lumești.

În nebuloasa lăuntrică, însă, singurul punct de coagulare a identității (și unica șansă de evitare a destructurării) este icoana creată a chipului lui Dumnezeu, această taină copleșitoare a prezenței (grăitoare și negrăite) a Sfintei Treimi în intimitatea cea mai profundă a noastră. Este o prezență ce are puterea să prefacă în dar tot ce atinge (până și păcatul, stricăciunea și moartea), să înnoiască și să preschimbe darul în trup de împărtășire. Sfânta Liturghie este rodul, concretizarea mai presus de fire a ritualului întrupării iubirii dumnezeiești în condiția actuală a lumii, pentru ca lumea să-și dea răspunsul și rodul ei, prin om, în Dumnezeu.

Iar atunci când iluzia posesiunilor materiale egoiste se va risipi, vom realiza ce deținem în adevăr, sau în ce măsură ne împărtășim mai adevărat cu lumina dragostei. Câtă dragoste, atâta ființă... Căci în modul lumii înnoite, nu posesiunea materială, ci comuniunea spirituală este ceea ce coagulează identitatea, lipsa comuniunii desfigurând-o.

Paradoxal, deși chipul omenesc se individualizează în mod unic prin trăsăturile sale ce-l diferențiază, unicitatea sa se developează mai deplin din rugul aprins al intersubiectivității și comuniunii, conștiința umană împropriindu-și în mod unic taina celuilalt, taina alterității prin care se regăsește pe sine mai adevărat. Aceasta tocmai pentru că introduse în mediul comuniunii, trăsăturile personale se umplu de consistența dialogică a unor calități întrupate, ieșind de sub imperiul generalității impersonale, făcând să apară în modul cel mai viu (cu alte cuvinte, stereo!) personalitatea în miezul unui act de comunicare.

Florin Caragiu