Care
este turnura fenomenologică prilejuită de așezarea gestului iconic în centrul
practicii isihaste? Reflecția creștină pleacă de la constatarea unei intrări a
minții sub atracția patimilor într-un câmp deviant de la ținta originară a unui
simțământ de plenitudine lăuntrică trăit în comuniunea dragostei. În încercarea
de a reactiva forțele sale lăuntrice risipite în afară ființa umană a dezvoltat
tehnici de interiorizare, care în anumite demersuri au dus până la devalorizarea
lumii exterioare identificate cu cugetul pătimaș.
Cu toate acestea, în sens
creștin împlinirea umanului nu are loc prin vreo reducție spirituală, prin
reducerea la vreo formă canonică a interiorității destrupate. De aceea,
interiorizarea reprezintă numai un moment al actului duhovnicesc, care vizează
împlinirea integrală a unei interiorități îmbrăcate în haina de nuntă a unei
exteriorități transfigurate.
Gestul
iconic are rostul de a echilibra tocmai acest raport dintre interioritate și
exterioritate care riscă să alunece fie spre un spiritualism descărnat, fie
spre o angajare până la uitarea de sine și de valorile lăuntrice în aderența la
atracțiile sau îndatoririle lumii exterioare.
Cum
reușește acest lucru? Prin faptul că pleacă de la o orientare centrală a
conștiinței nu spre latura spirituală, nici spre cea materială a ființei umane,
ci spre taina chipului care constituie pecetea integralității făpturii.
Gestul
iconic cuprinde în sine un raport intențional cu chipul care in-formează integralitatea
alcătuirii umane și a relațiilor ei, un raport care nu îngăduie nici o reducere
a vreunui termen (spiritual sau material) în vederea tonificării unui altuia,
din iconomia devenirii umane.
Intenționalitatea
euharistică a gestului iconic face ca, odată atinsă experiența interiorității, să
fie împărtășită, revărsată în afară, și, reciproc, odată cu experiența unei
lucrări exterioare gestul dăruirii de sine care o însoțește să genereze o
prelungire tainică în simțământul de plinătate, mulțumire, liturghisire
lăuntrică.
Evitând
schemele simplificatoare, plecând de la chipul integralității “ființei întru comuniune” spre
dinamica părților, experiența umană nu mai operează reductiv, ci holist,
integrativ, aderent liturgic la frumusețea și slava lucrurilor ultime, din
universul eshatologic.
Florin
Caragiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu