Ca unul care a mai avut bucuria de a zăbovi în preajma poeziei lui Florin Caragiu (citindu-i cărțile sau vorbind despre dânsele) pot spune că acest poet „multifuncțional” (vedeți bio-bibliografia autorului) nu risipește câte o carte pe ici, pe colo, ci s-a dedicat lucrării de a sădi o pădure. O pădure de poezie. Iar în poezie Florin Caragiu chiar „Este”, ca să citez titlul unuia dintre volumele pe care le-a publicat anul trecut și ca să spun acest lucru răspicat și de la bun început.
Ce mai face și ce nu mai face poezia lui Florin Caragiu? Dânsa nu dă cu lumea de pământ, s-o facă țăndări, ci, dimpotrivă, îmi pare că fiecare dintre cărțile sale trudește să țină lumea asta laolaltă, să nu se destrame.
Poezia lui Florin Caragiu își asumă curajul unicității (și al singurătății, deopotrivă) și nu se lasă sedusă de tentația niciunei înregimentări. Egală cu ea însăși, ea își este și destinație și cale.
Din poezia autorului „moartea a plecat”, așa după cum el însuși mărturisește, lăsând loc unui timp de visat și de înviat, timp care nu poate fi măsurat, fiindcă nu are decât început. Timpul nu mai trece, ca „în lumea cea comună”, el doar se adună, clipă după clipă, cuvânt după cuvânt. Și, astfel, Timpul și Cuvântul, în poezia autorului, durează și întemeiază, și nici aproape și nici departe nu mai sunt niciunde.
Dar, ca să poți face ca toate acestea să fie cu putință, trebuie plătit un preț. Iar poetul o știe și nu se dă în lături de la plată, și plătește cu tot ceea ce are, anume cu sine însuși – „în mine stă ascuns un copil rănit,/ căutând prin vizor libertatea.”
Una dintre piesele de rezistență ale acestui volum, temelie și cheie de boltă, deopotrivă, îmi pare poemul unde Florin Caragiu rostește, scrie și re-scrie „Rugăciunea inimii”, rugăciune care, spun teologii, „zguduie pe diavol”: „Doamne Iisuse Hristoase,/ Cerul coborât pe pământ,// Fiul lui Dumnezeu,/ ce unești în Tine/ ca Logos divin toate făpturile,// miluiește-ne/ cu Duhul Tău cel Sfânt,// pe Care, Tată, trimite-L nouă/ să ne curățească, / să ne preschimbe,/ să ne sfințească pe noi,/ cei binecuvântați de dragostea Ta.”
Mi-a plăcut întotdeauna să cred că acel „Miluiește-mă pe mine, păcătosul” nu este o implorare, o cerșire de milă, ci o declarație de dragoste, o tânjire către o dragoste împărtășită. Mă vor rupe în bucăți teologii, dar mie tot îmi place să cred că acel „miluiește” vine din slavonă, unde „milaia maia”/„milâi moi” este superlativul absolut pentru „dragostea mea”.
Iar dragostea, spune Florin Caragiu, „îți stă înainte/ caută spre ea fără teamă.” Așa cum copilul rănit caută prin vizor libertatea.
Iar pentru cei care caută libertatea, iar nu scăparea, răniți fiind, „miroase a levănțică pe buza prăpastiei”, ei au privirea ațintită spre înainte, spre locul unde „nu se poate întâmpla nimic.”
Și chiar că nu ni se mai poate întâmpla nimic de la Iisus încoace fiindcă „de când cu învierea,// treci prin mormânt ca pe sub masă.// când te ridici, prinzi curaj/ și dai năvală în împărăție.”
„ca să visezi și să-nviezi” îmi pare a fi o călăuză de cuvinte, pe care Florin Caragiu a scris-o cu rost și cu folos, ca să nu rătăcim, bezmetici, pe calea către „Împărăție”.
Mă bucur, carte, că te-am citit, și abia aștept să capeți trup de hârtie.
Lucian Vasilescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu