Poate părea ciudat că scriu prefața la acest volum de poezie. Aripă de înger care murmură rugăciune în surdină. L-am redescoperit pe Florin Caragiu tăinuitor în cuvinte.
Scriam în prezentarea celor două volume de poezii anterioare, pe care le cunosc, în paginile Tribunei de la Sibiu: „Un autor minunat. Frate de carte Minunii. Legat de mistica Părintelui Ghelasie de la Frăsinei, așa îl cunoaștem mai toți pe Florin Caragiu. Azi l-am redescoperit poet. Două volume, ESTE și Sânge curat, par două explozii de lumină la vremea de întuneric ce o străbatem. Născut în 1969, la Ploiești, Florin urmează Matematica (1993) și apoi Teologia (2008), ambele vocații fiindu-i vădite în vers. Publică poeme dar și articole, unele de atitudine altele pe teme literare, eseuri și iarăși poeme. Grijuliu cu memoria Părintelui Ghelasie de la Frăsinei păstrează teologia sa într-un nimb de realism creștin din care Părintelui i-ar fi plăcut să ne străvadă. Merită citit în întregime. Da, este din neamul marelui Toma dar și din neamul celorlalți Caragii a căror vocație de povestași o împlinește cu discreție și calm. Prietenii știu ce zic. Ca să mă înțelegeți iau ajutor pe Ovidiu Nimigean, omul rădăcini de bucsai, iconicul prieten al dreptului Iona-înviatul din chit. El scrie despre Florin și poezia acestuia: „Într-o lume care nu numai că nu respiră poetic, dar pare definitiv prizonieră în Gestell, Florin Caragiu îi cere poeziei, spre deosebire de majoritatea congenerilor, nu să ricaneze pe seama veacului bolnav și a lumii căzute, ci să-și redescopere virtutea contemplativă. Îi cere – și își cere – răbdare cvasimonahică, sinonimă exercițiului spiritual. „Se întâmplă ceva acolo unde nu se întâmplă nimic”. Iar miracolul – fulgurant, o „liotă” epifanică – se chiar întâmplă: materia opacă prinde să se străvadă, căpătând transparențe nebănuite, lucrurile și chipurile își dezvăluie conturul hieratic, atmosfera banală a cotidianului se transfigurează atinsă de grație. După care atmosfera profană se reface, „răutatea zilei” își urmează cursul, fără însă a putea șterge urma jubilației discrete. Rămâne o stare ce amintește într-o măsură, de poezia târzie a lui Montale: nostalgie și seninătate: Și un duh filocalic, vorbind despre puterea simplității și fragilității, „păpădia aceasta de lacrimi”.
Nu pot și nu vreau să mai adaug nimic. Poate că, prin poezia lui Florin Caragiu, suntem mai aproape de fundamentul euharistic al lumii din care ne surprindem că trăim. Pe stradă, primite în fuga din București de la un cunoscut comun, m-am surprins așezându-mă pe o bancă și rostind cu voce tare parte din versuri. Ca unul ce abia desnoadă la verbele lumii. Florin, profesor de metafore, surprinde plăcut cu poezia. Ori, mai bine zis, surprinde poezia iar ea își lasă dăruită ființa cu fiecare vers-nevers. Un nume de poet descoperit în razele binelui: Florin Caragiu”.
Desigur că nu scriu această prefață ca să-mi retrag cuvintele, ci doar pentru a le întări cu puterea redescoperirii. Volumul acesta pe care-l citiți editat l-am primit în smerită propunere de prefațare sub chipul schiței nefinalizate. Dar depline. E ca și cum aș fi respirat cu ochii alt orizont de cunoaștere.
Nu știu cum face, dar simt iar filocalicul zâmbitor în sporul durerii. Iată un vers-mărturie: „în mine stă ascuns un copil rănit, / căutând prin vizor libertatea / ce dă aripi”. E ca un crez ce se înfățișează freatic dinaintea noastră. Tot volumul acesta, „Ca să visezi și să înviezi”, pare un efort taumaturgic, un soi de smulgere din extazul dinaintea morții și fixarea cititorului în pragul Învierii. Ca un joc de cuvinte în care-și ascunde teama de neînțeles, scriitura lui Florin respiră. Ca o ființă vie. Un fel de fugă prin umbră de pelin. Prin pelinul unei vieți ascunse prea mult și care, prin cuvinte, evadează în urma zborului de îngeri.
Pare că se joacă. Poate. Dar dacă o face, o face cu nodul în gât. Meditativ și ascetic deopotrivă. Atins de freamătul tăcerii în care se mișcă mult mai bine decât în tumultul de zgomot al vieții cotidiene. Îndrăznesc să spun că poezia din volumul acesta pare o mușcătură zdravănă dintr-un măr viu. Versurile mișcă și odihnesc în aceeași măsură. Ca un trunchi plin de sevă, dar trunchi.
Nu știu cum scrie Florin Caragiu. Sau „cum îi vin”, ca să mă înfig în cuvintele pierdute, sincere, ale copilăriei. Nici nu cred că m-ar ajuta să înțeleg cum din frângeri de text biblic ori de rugăciune în rostirea privegherii naște astfel de fragile linii de forță lucidă. Îl prețuiesc pentru lipsa de curtoazie cu giuvaierurile distilate în tehnica modernă și așezarea lui cuminte, de tâmplar virtuos, în strania poveste a unui suflet care vede în fiece fibră de lemn o vioară cântând. O mierlă albă, fluorescentă, care străbate răutatea pădurii de vise furate. Îndemn și concluzie deopotrivă, poezia lui Florin Caragiu te obligă să revii pe text. Nu. Nu din greutatea înțelegerii, ci din neputința de a te smulge din mreaja pescarului de verb și oameni, deopotrivă.
Nu. Nu scriu rândurile acestea ca prieten ori specialist. Nici sacerdoțiul meu nu este martorul scrisului meu acum. Ci chiar frumusețea versurilor. Scriitura lui te obligă să-i scrii lui Florin, ca unui prieten. De încurajare? Și. De bucuria descoperirii unui continent euhologic care, dese ori, ne pare zădărnicit. Dacă „bolnavii au nevoie de insule”, cred că o lume greu bolnavă ca aceea în care trăim are nevoie de insulele-poem ale lui Florin Caragiu. Nu ca un loc de isihie, ci ca o Cetate a Țoarului. Un loc al scăpării. Al metaforei convertite în meta-limpezime de gând. Prin poemele sale, frânturi de semn ceresc, „clipele se opresc lângă noi, ca odinioară...”. De aceea nu de moarte ne apropiem, ci de Înviere. Visez.
Părintele Constantin Valer Necula
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu