Cuvintele sunt asemenea unor degete care ciupesc transversal stringurile realității, stârnind o muzică ascunsă. Un univers sonor straniu poartă în linii hieratice neliniști și lumini pâlpâinde. Imagini se zbat și dispar, ca într-un tragiludic ce îngemănează speranțe și spaime.
Stările interioare și lumea din afară se-ntrepătrund, germinând expresionist una din alta, decelându-se astfel suflarea de viață, ce comunică acauzal în registrul sincronicității, al coincidenței semnificative.
Metamorfozele imaginarului recompun existența, atrăgând-o să urmeze mișcările spiritului aplecat peste neant, pe care Valeriu Mircea Popa îl umanizează, prin tăieturi scurte, ce fac să sângereze lumină. Atingerea realului e o mângâiere ultimă a umbrei, cu o fervoare ce surprinde detaliile ca și cum ar cuprinde în ele totul. Părăsind lumea sau fiind părăsit de lume, sufletul se-ncarcă din paleta emoțiilor, desenând trasee imprevizibile. Aderența la realitate e un contrapunct la simțământul de alunecare.
Versurile sunt cutremurări, ce generează crăpături și falii în digul înțelegerii obișnuite, răsturnând perspectiva comună asupra lucrurilor și lăsând inexprimabilul să inunde peisajul. Cuvintele apar atunci ca niște pietre plutind pe ape, pe care șovăitor pășim, cu o-nfrigurare ce-ncheagă elementele disparate de priză la realitate.
În toate poemele se simte indefinit o urgență, vorbele fiind îngropate în hârtie ca niște ouă ale unei ființe muribunde. Gândul înaintează în gol, și totuși o mână nevăzută îl ține să nu cadă. În interstițiile dintre cuvinte se presimte apăsat momentul de grație, în care poetul, părăsit de cuvinte, se roagă.
Florin Caragiu
Poeme de Valeriu Mircea Popa:
seminarul
de fapt propria mână
nu este altceva decât un cerc
din care au rămas
doar câteva raze
încercam să explic
la ultimul seminar
se uitau la mine înțelegători
cu respectul cuvenit
unei ciuperci halucinogene
(și asta în ianuarie
când era așa de frig
încât aveam nevoie de mănuși
ca să pot ridica o amărâtă de cretă
până la înălțimea tablei)
degetele unui bijutier
sigur că am venit
la timp
aşa cum promisesem
dar nu mai ştiu
pentru ce anume
am venit
*
cu degetele împrăştiate
prin aer
pictorul memorează
nişte cifre
şi un gândăcel
numit Ochiul Domnului
trece pe sub crucea
desenată pe zid
*
se cuvenea să inventez
un ritual
la fel de simplu
precum smerenia
aşa
au apărut câteva
cristale de siliciu
adică
nisipuri
pe clanţa uşii
în fiecare dimineaţă
*
de ce-mi filmaţi
degetele
n-am înţeles niciodată
cine
le mişcă
mărturisea bijutierul
*
câinele nostru
nu mai vrea să danseze
cu
nimeni
stă culcat
în curte
la umbra unui
copac
şi măsoară timpul
cu limba
*
apăs pe un
buton
CD-ul începe
să se rotească
după câţiva milimetri
de
tăcere
se aude saliva
unui melc
printre hârtii rătăcite
semafoarele
cineva
a distrus toate semafoarele
din cartierul ăsta
și acum oamenii curg
în sus
și în jos
după cum bate vântul
rostopasca
nu știu ce-i aia
însă cuvântul în sine
cuprinde atât de multă muzică
și tandrețe
încât pot să vagabondez
toată noaptea
pe străzile orașului
repetând rostopască
rostopască
sub tălpi
pământul există
și nu există
a supraviețui
poate că a supraviețui este o meserie
ca oricare alta
presari peste rană pânză de păianjen
și cenușă
ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic
aproape un soldat de plumb
fără craniu
între găletușa cu apă
și creioanele înfipte în zidul de platilină
acum hai Peter Pan
de ce să plângi
ajunge să mânjim cu puțin lipici
partea de sus a gardului
și vom avea până seara
multe păsări
frunze roșii
pentru ceremonia ceaiului
prin labirint
vreau să aduc mulțumiri
Celui Prea Înalt
pentru această minunată zi de octombrie
cu soare călduț
și lumina aurie
când vagabondez la întâmplare
prin labirintul orașului
cu trei lei
plus ceva mărunțiș
în buzunar
mă uit la vitrine
și case
și copaci
și tot ce se află pe suprafața pământului
îmi aparține
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu