Menirea liturgică a bărbatului și femeii în Biserica creștin-ortodoxă

Voi prezenta pe scurt concepția Părintelui Ghelasie de la Frăsinei, în acord cu Sfânta Tradiție creștin-ortodoxă, despre menirea liturgică a bărbatului și femeii în Biserica creștin-ortodoxă.

Bărbatul și femeia sunt creați în taina Întrupării lui Dumnezeu. Dumnezeu a creat omul după chipul Său, spune Scriptura. Chipul lui Dumnezeu e pecetluit în chipul de creație. Mai înainte de veci, Fiul lui Dumnezeu a asumat în sine chipul de creație ca chip de Fiu al Omului-Mielul jertfit înainte de veci. Fiul lui Dumnezeu asumând în Sine chipul de creație, Tatăl binecuvântând, iar Duhul Sfânt desăvârșind/plinind, Dumnezeu-Sfânta Treime a creat lumea. 

Părintele Ghelasie vorbește de Liturghia Sfintei Treimi în actul Genezei, în care "prescura" a fost tocmai acest chip de Fiu al Omului-Miel al lui Dumnezeu jertfit înainte de Facerea lumii, din care a luat ființă creația. Fiind enipostaziat de Fiul lui Dumnezeu, chipul de creație este indestructibil, astfel încât, chiar dacă, ca urmare a căderii, omul și creația trec prin moarte, ele se vor trezi la viață în momentul învierii universale, în universul eshatologic.  

Mai mult, se înțelege de ce creația are o condiție filială în raport cu Dumnezeu, și nu poate fi independentă, având chipul enipostaziat în Hristos. Arogându-și independența, la ispitirea diavolului, omul s-a înstrăinat de Dumnezeu, și-a uitat chipul/identitatea și a intrat, o dată cu natura, în lumea marcată de amestecul de bine și rău (sămânță și neghimă) și îmbrăcată cu iconomie de Dumnezeu în veșminte de piele-legile lumii actuale. 

Chipul lui Dumnezeu și chipul omului sunt două chipuri tainic întrepătrunse și neamestecate, neconfundate, al Fiului lui Dumnezeu și al Fiului Omului. În bărbat, Chipul lui Dumnezeu-Hristos e în prim plan/în evidență și chipul de creație e în spate/înlăuntru, deci bărbatul are ca evidență chipul de Fiu al lui Dumnezeu. În femeie, chipul lui Dumnezeu e în spate/înlăuntru și chipul de creație în evidență, deci femeia are în evidență chipul de creație-chipul de Fiu al Omului, chipul Maicii Domnului. 

Așadar, chipul bărbatului este icoana chipului lui Dumnezeu întrupat în creație, iar femeia, icoana chipului de creație care întrupează pe Dumnezeu, sau, în termeni ecleziali, icoana chipului de creație care "se întrupează" în Dumnezeu (alipindu-se Trupului dumnezeiesc al lui Hristos). 

Bărbatul și femeia au același chip al lui Fiului lui Dumnezeu întrupat, dar în două evidențieri diferite. Bărbatul închipuie/zugrăvește iconic pe Hristos, iar femeia, pe Maica Domnului. Întrucât icoana este chip liturgic, aceste chipuri iconice dau sensul menirii liturgice, așa că bărbatul are potența să fie preot, după asemănarea lui Hristos, iar femeia, biserică, asemenea Maicii Domnului, așa cum apar și reprezentările iconografice cu Hristos și Preacurata Fecioară.

Chipul bărbatului și chipul femeii sunt egale ca demnitate, fapt arătat de taina preoției universale, de a fi aluat sfânt ce dospește toată frământătura lumii, la care și bărbații (inclusiv laicii) și femeia participă fără diferențiere. În cadrul slujirii sacerdotale, modul liturgic al vieții ecleziale respectă alcătuirea iconică a chipurilor bărbatului și femeii. Modul eclezial al vieții este o pregustare a vieții restaurate și transfigurate în Hristos și Trupul Lui, Biserica.  

O deviere de la menirea liturgică a persoanei este inevitabil o neînțelegere de factură  iconoclastă și o situare în afara conglăsuirii cu Sfânta Scriptură și Sfinții Părinți.

 Florin Caragiu

Un temei al cinstirii de către creștinii ortodocși a Sfintelor Moaște

 

Sfântul Simeon Teolog dă unul dintre argumentele teologico-mistice ale cinstirii Moaștelor Sfinților. El spune că "sufletele Sfinților (...) prin harul și unirea Duhului Sfânt se lipesc de Dumnezeu încă fiind ele în trupuri". Harul și unirea Sfântului Duh prezente în trupurile Sfinților le fac nestricăcioase, cu bună mireasmă, izvorâtoare de mir, vindecătoare în unele cazuri rânduite de Dumnezeu, ca mărturie divină a sfințeniei lor. Prezența lui Dumnezeu în ele le împărtășește caracterul de icoane ale sfințeniei divine, ce revarsă harul Lui asupra celor ce le cinstesc. Astfel, li se cuvine cinstire și închinare, care sunt adresate lui Dumnezeu Cel prezent în ele și Sfântului respectiv. De aceea,  un mod de gândire creștină care refuză cinstirea Sfintelor Moaște se cantonează în zona iconoclasmului.

Florin Caragiu

Spațiu-timp în mistica iconică (1)

 

 În volumul “Dialog în Absolut” (ed. Platytera, 2007, pp. 252-253), Părintele Ghelasie de la Frăsinei descrie pe baze hristologice și pnaumatologice o mistică a spațiului și timpului din perspectivă iconică. “Creația este în context istoric, are un început, dar nu un sfârșit”, ni se spune. Fiind nemuritor, sufletul ca ființă în sine de creație “nu are timp”, dar “corpul energetic are permanentă ieșire și intrare în ființa-suflet, de unde aparentul timp”.

Provocând o mutație de la modul euharistic de ființare la modul antagonist al ființării, căderea din Rai produce “timpul corpului”, ca timp “artificial-închipuit” generat de scindarea între suflet și trup, sau ca istoricitate marcată de entropie, boală, suferință și moarte. Înstrăinându-se de propria identitate iconică, omul trăiește o scindare între suflet și corp. De aici, corpul energetic apare ca o realitate consumabilă, ruptă de adâncul regenerator al sufletului, iar acesta din urmă, izolat în iluzia autonomizării sale în raport cu Arhechipul dumnezeiesc.

Taina creștină vine cu “redimensionarea spațiului și timpului”, arată părintele Ghelasie, care ne surprinde cu o definiție uimitoare, în registrul misticii iconice: Spațiul este “dimensiunea în energii-corp a Cuvântului-Logosului hristic”, pe când timpul este “dimensiunea în energii a Sfântului Duh”. Astfel, continuă Avva Ghelasie, taina Preasfintei Treimi e pecetluită în continuumul spațiu-timp, întrucât: “cuvântul ființial este spațiu infinit”, duhul ființial este “timp-memorie infinită”, iar “conștiința-chip de Dumnezeu Tatăl este cuprindere a însuși infinitului, care este pentru noi peste orice percepere”.

Din această perspectivă, ni se spune, “mistica spațiului și a timpului în creștinism este taina Sfântului Duh și a Cuvântului Hristos coborât în creație, în suflet și corp”. Viața isihastă trăită în lumina lui Hristos “nu trece dincolo de timp”, ci “intră în Sfântul Duh-Memoria în Sine a Dumnezeirii, Eternitatea ființială”. Împărtășindu-se de harul Duhului Sfânt, isihastul “nu trece dincolo de spațiu, ci intră în Cuvântul Hristic, Veșnicia existențială”. 

Rugăciunea isihastă este, astfel, “intrarea în timpul Sfântului Duh și în spațiul Cuvântului Ființial-Hristos, ca eternitate și veșnicie în supracuprinderea Conștiinței Absolute-Dumnezeu-Tatăl”. Fenomenologia căderii desparte timpul de Originea sa-Sfântul Duh și spațiul de Logosul în Sine-Fiul lui Dumnezeu, astfel încât spațiu-timpul se desacralizează și ființa creată se anormalizează, nemaiputându-și actualiza condiția euharistică a împărtășirii cu cele dumnezeiești și ajungând, ca urmare, supusă stricăciunii, bolii și morții.

Timpul, măsurând schimbarea, are ca arhemodel prefacerea lumii prin harul Duhului Sfânt, iar spațiul, Trupul lui Hristos cel cuprinzător a toate în dragostea lui Dumnezeu, Trupul înveșnicirii vieții create în împărăția Lui.

Florin Caragiu

 

Despre cârtire (1)

 

Cârtirea vine din frustrarea și nemulțumirea față de mersul lucrurilor rezistent sau contrar celui dorit sau imaginat. În loc de a căuta rostul pentru care Dumnezeu rânduiește sau îngăduie, spre binele nostru, această desfășurare a evenimentelor, și de a participa la lucrarea iconomiei Sale mântuitoare, răspundem cu răul cârtirii la răul ce (pare că) ni se-ntâmplă. Așa ne molipsim de rău, intrăm în logica lui antagonistă și pierdem aderența la bine. 

Urmărindu-și interesul meschin și blamând răul, cârtitorul nu leapădă lucrurile întunericului  și nu îmbracă „armele luminii” (Romani 13, 12), ci vorbește pe la spate, din ascunzișuri, diseminând bârfa, vrajba, revolta. În Sfânta Scriptură cârtitorii sunt cei „nemulţumiţi cu starea lor, umblând după poftele lor” şi „gura lor grăieşte lucruri trufaşe, deşi, pentru folos, dau unor feţe mare cinste” (Iuda 1, 15). 

„Toate să le faceţi fără de cârtire şi fără de îndoială”, îndeamnă Sfântul Apostol Pavel (Filipeni 2, 13). Remediul cârtirii este așezarea cu conștiința stării descoperite înaintea lui Dumnezeu, încredințarea de sine purtării Sale de grijă și socotința că toate cele ce se petrec ne cheamă printr-însa la o împreună-lucrare cu iubirea Lui mult-milostivă. Chiar atunci când pretinde că urmărește dreptatea, cârtitorul nu se alipește la bine, ci înmulțește răul, fără să înțeleagă că ființa dreptății, ca a oricărei virtuți, e dragostea (Sf. Maxim Mărturisitorul).

Florin Caragiu

Despre trezvie (1)

 

Patimile tulbură mintea și o fac asemenea unei oglinzi deformatoare a rațiunii firești și opacă față de lumina dumnezeiască. Trezvia este starea minții devenită transparentă pentru luminările conștiinței. Această virtute se naște din rugăciune și curățirea de patimi. Începutul ei este atenția față de gândurile amestecate ce ne asaltează, și o oprire a războiului lor prin gestul de așezare ființială înaintea lui Dumnezeu în gest de închinare, pentru a primi discernământul duhovnicesc. Trezvia este un mediu de restaurare și revelare a ordinii și distincției fără separare și contrarietate între suflet și trup, ființă și energii, după chipul și rațiunea dumnezeiască a firii.

Florin Caragiu

Despre apocalipsa discretă (1)

 

Creștinismul a fost marcat dintru început de caracterul profetic al prefigurării și pregustării tainei vieții viitoare în lumea actuală, după cuvântul emblematic al Mântuitorului: „Vine ceasul și acum este”, ce a vestit Evanghelia închinării în duh și adevăr (Ioan 4, 23). S-a vorbit chiar de o eshatologie discretă inaugurată de Învierea lui Hristos. 

De-a lungul timpului, mulți prooroci mincinoși s-au hazardat să prezică vremea sfârșitului, creând panică, odată cu adevărate diversiuni la urgențele vieții duhovnicești, care sunt: curățirea, luminarea și unirea dumnezeiască, sau căutarea lui Dumnezeu, întâlnirea cu El și împărtășirea cu El.

Însă Mântuitorul spune limpede: „De ziua şi de ceasul acela nimeni nu ştie, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl” (Matei 24, 36), arătând prin aceasta că momentul venirii Sale în slavă nu-i este dat omului să-l cunoască.

Ce valoare pot avea, în aceste condiții, proorociile unor oameni duhovnicești, asupra unor semne ce vestesc sfârșitul apropiat al lumii? Așa cum există o eshatologie discretă, manifestată prin lucrări dumnezeiești mai presus de fire (tainele Bisericii, minuni, viziuni, transfigurări ale sfinților prin harul Duhului Sfânt etc.), există în fiecare epocă și o apocalipsă discretă, în care ni se descoperă dezlănțuiri ale răului, precum și modul în care lumea e cernută și binele strălucește.

Luând aminte la semnele Apocalipsei discrete din vremea noastră ca semne de urgență a îndreptării vieții noastre înaintea lui Dumnezeu, să ne întoarcem fața spre El și să nu ne lăsăm furați de diversele zvonuri apocaliptice: „Iată este acolo; iată, aici”, urmând cuvintelor Mântuitorului, care spune: „nu vă duceţi şi nu vă luaţi după ei” (Luca 17, 23). Așadar, în loc să ne alarmăm, să ne cultivăm curăția inimii și trezvia minții, spre a primi dragostea lui Dumnezeu care nu cade niciodată (I Cor. 13, 8), căci nu putem ști vremea, nici ceasul când va veni Fiul Omului (Matei 25, 13). 

Florin Caragiu

Despre răbdare (1)

 

Răbdarea este o cale tainică de îmblânzire a timpului, sau de trecere de la timpul profan la timpul sacru, liturgic, în cursul unei încercări/experiențe de lungă durată.

Așteptarea ca izbăvirea de anumite lucruri greu de suportat (presiuni din afară, necazuri, neînțelegeri, suferințe, boli, neîmpliniri etc.), și venirea unora dorite (ușurări, bucurii, recuperări, împăcări, realizări etc.) să se întâmple apasă, fiind greu de suportat. La început, omul strânge din dinți, răbdând de nevoie. Se zbate în gânduri negre, ca un pește pe uscat, într-un mod ce-i vlăguiește puterile. Ar vrea ca timpul să treacă mai repede, să scape pur și simplu de tortura timpului psihologic, a cărui lentoare îl aduce la disperare.

În momentele acestea limită, care te fac să-ți simți neputința în toată „splendoarea” ei, nu bănuiești că ești cercetat de Dumnezeu. Te simți părăsit, abandonat într-o mlaștină a disperării. Însă, răbdând cu nădejde „contra evidențelor”, rugându-te cu inima frântă, sesizezi o lucrare tainică ce are loc în tine. Suferința doboară, rând pe rând, toate rezistențele lăuntrice și obstacolele puse prin  modul tău de viață în fața întâlnirii cu Dumnezeu. Este un moment ce poate prilejui o neimaginată trezire a sufletului, care simte că lanțul timpului strâns încolăcit în jurul său cade la atingerea harului.

Rugăciunea țâșnește din inimă odată cu un timp nou, concentrat în clipa modulată de savoarea veșniciei. Ai vrea ca trăirea aceasta de taină să nu se mai oprească. Cutremurat te cufunzi într-o stare de închinare ce se face primitoare a unui timp nou, în care simți mișcările sufletului libere de întuneric și chin, în ritualul reciprocei dăruiri între tine și Dumnezeu.

Revenit la timpul obișnuit, duci dorul acestui timp sacru născut din virtutea răbdării, ce urmează speranța până în iadul deznădejdii. Realizezi că a lucra în mod  conștient, în mijlocul provocărilor de zi cu zi virtutea răbdării, înseamnă a-ți pune în rânduială viața,a face din ea un ritual al iubirii și reciprocei dăruiri, o prelungire de Liturghie.

Pricepi nevoia de a renunța la „graba aceasta care strică mintea” (Avva Ghelasie de la Frăsinei), a alergării după ținte iluzorii, ce pierde pe drum esențialul, tinderea chipului după Arhechip. Înțelegi că un mod de a fi cu și întru Dumnezeu e unicul lucru cu adevărat necesar: „Căutaţi mai întâi împărăţia Lui. Şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Luca 12, 31).

Florin Caragiu

Despre bunătate (1)

 

„O, dacă ați ști că datorită Duhului Sfânt respirăm!”, scria părintele Ghelasie de la Frăsinei. Bunătatea e oxigenul vieții duhovnicești, fără de care aceasta se asfixiază și moare. Ea este darul Sfântului Duh ce iconizează făptura, desăvârșind-o în unire cu Dumnezeu.

“Toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorându-se de la Părintele luminilor”, citim în Sfânta Scriptură (Iacov 1, 17). Izvor și plinire a virtuților, bunătatea este o tainică împreună-lucrare a omului cu Dumnezeu, în cursul căreia omul primește o transfuzie de har, sporind în asemănare cu Cel Preabun.

Sfântul Apostol Pavel îndeamnă: “să faceţi cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri, pentru toţi oamenii (...) ca să petrecem viaţă paşnică şi liniştită întru toată cuvioşia şi buna-cuviinţă, că acesta este lucru bun și primit înaintea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru” (I Tim. 2, 3).  

Bunătatea e “cruce pe inimă”, se spune, căci ea ne cere să purtăm sarcinile unii altora (Gal. 6, 2), ca să împlinim cuvântul lui Hristos; întru acesta rămânând, ne vom iubi unul pe altul precum ne-a iubit El (Ioan 15, 12).

Bunătatea se revarsă din dragoste, fiind strălucirea ei inefabilă. Ea înseamnă o urmare a chenozei (micșorării de sine) din iconomia Întrupării dumnezeiești, din dragoste de Dumnezeu și de aproapele. De aceea, chipul bunătății e smerenia încununată de slava divină. 

Discretă, firească (neprefăcută) și luminoasă, bunătatea este raza chipului cel dinlăuntru al ființei, care străpunge norii de amăgiri ce-l acoperă.

Florin Caragiu

Despre blândețe (1)

 

Blândețea este izvor al fericirii după care tânjește omul, ne spune Hristos în Evanghelie (Mt. 5, 5). Ea este virtutea ce îmblânzește deprinderile pătimașe ale firii, lăsând să transpară în relațiile cu semenii și cu natura bunătatea originară a firii create de Dumnezeu (Fac. 1, 31). Blândețea e o covârșire a logicii antagoniste a căderii, a opoziției dintre sine și alteritate, a luptei pentru supraviețuire ce pare a domina mersul lumii în starea actuală, printr-o mișcare stabilă ce reașază lucrurile în albia firească a binelui, după o logică a ființei întru comuniune.

Vedem adesea cum omul cel mai adesea șovăie, se împleticește și cade, nefăcând binele pe care îl voiește, ci răul nedorit (Rom. 7, 19). Blândețea este starea de spirit calmă și receptivă în care glasul conștiinței tronează în minte. Așa căpătăm simțirea înțelegătoare ce sesizează voia lui Dumnezeu, care ne-a creat din iubire și întru ea. De aceea, stăruind în bine, blândețea nu se mai clatină în fața rafalelor ispitei, ci înaintează “din slavă în slavă, ca de la Duhul Domnului” (II Cor. 3, 18).

Orice deprindere pătimașă sădește în fire o rezistență față de lucrarea dumnezeiască în noi și impulsuri contrare orientării iconice a firii. Blândețea domolește pornirile pătimașe și înfrânează, de asemenea, reacțiile necugetate după logica “ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”. Ea moștenește pământul transfigurat din împărăția cerurilor: “Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul” (Mt. 5, 5).

Florin Caragiu