În volumul “Dialog în Absolut” (ed. Platytera, 2007, pp. 252-253), Părintele Ghelasie de la Frăsinei descrie pe baze hristologice și pnaumatologice o mistică a spațiului și timpului din perspectivă iconică. “Creația este în context istoric, are un început, dar nu un sfârșit”, ni se spune. Fiind nemuritor, sufletul ca ființă în sine de creație “nu are timp”, dar “corpul energetic are permanentă ieșire și intrare în ființa-suflet, de unde aparentul timp”.
Provocând o mutație de la modul euharistic de ființare la modul antagonist al ființării, căderea din Rai produce “timpul corpului”, ca timp “artificial-închipuit” generat de scindarea între suflet și trup, sau ca istoricitate marcată de entropie, boală, suferință și moarte. Înstrăinându-se de propria identitate iconică, omul trăiește o scindare între suflet și corp. De aici, corpul energetic apare ca o realitate consumabilă, ruptă de adâncul regenerator al sufletului, iar acesta din urmă, izolat în iluzia autonomizării sale în raport cu Arhechipul dumnezeiesc.
Taina creștină vine cu “redimensionarea spațiului și timpului”, arată părintele Ghelasie, care ne surprinde cu o definiție uimitoare, în registrul misticii iconice: Spațiul este “dimensiunea în energii-corp a Cuvântului-Logosului hristic”, pe când timpul este “dimensiunea în energii a Sfântului Duh”. Astfel, continuă Avva Ghelasie, taina Preasfintei Treimi e pecetluită în continuumul spațiu-timp, întrucât: “cuvântul ființial este spațiu infinit”, duhul ființial este “timp-memorie infinită”, iar “conștiința-chip de Dumnezeu Tatăl este cuprindere a însuși infinitului, care este pentru noi peste orice percepere”.
Din această perspectivă, ni se spune, “mistica spațiului și a timpului în creștinism este taina Sfântului Duh și a Cuvântului Hristos coborât în creație, în suflet și corp”. Viața isihastă trăită în lumina lui Hristos “nu trece dincolo de timp”, ci “intră în Sfântul Duh-Memoria în Sine a Dumnezeirii, Eternitatea ființială”. Împărtășindu-se de harul Duhului Sfânt, isihastul “nu trece dincolo de spațiu, ci intră în Cuvântul Hristic, Veșnicia existențială”.
Rugăciunea isihastă este, astfel, “intrarea în timpul Sfântului Duh și în spațiul Cuvântului Ființial-Hristos, ca eternitate și veșnicie în supracuprinderea Conștiinței Absolute-Dumnezeu-Tatăl”. Fenomenologia căderii desparte timpul de Originea sa-Sfântul Duh și spațiul de Logosul în Sine-Fiul lui Dumnezeu, astfel încât spațiu-timpul se desacralizează și ființa creată se anormalizează, nemaiputându-și actualiza condiția euharistică a împărtășirii cu cele dumnezeiești și ajungând, ca urmare, supusă stricăciunii, bolii și morții.
Timpul, măsurând schimbarea, are ca arhemodel prefacerea lumii prin harul Duhului Sfânt, iar spațiul, Trupul lui Hristos cel cuprinzător a toate în dragostea lui Dumnezeu, Trupul înveșnicirii vieții create în împărăția Lui.
Florin Caragiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu