Blândețea
este izvor al fericirii după care tânjește omul, ne spune Hristos în Evanghelie
(Mt. 5, 5). Ea este virtutea ce îmblânzește deprinderile pătimașe ale firii, lăsând
să transpară în relațiile cu semenii și cu natura bunătatea originară a firii
create de Dumnezeu (Fac. 1, 31). Blândețea e o covârșire a logicii antagoniste
a căderii, a opoziției dintre sine și alteritate, a luptei pentru supraviețuire
ce pare a domina mersul lumii în starea actuală, printr-o mișcare stabilă ce
reașază lucrurile în albia firească a binelui, după o logică a ființei întru
comuniune.
Vedem
adesea cum omul cel mai adesea șovăie, se împleticește și cade, nefăcând binele
pe care îl voiește, ci răul nedorit (Rom. 7, 19). Blândețea este starea de
spirit calmă și receptivă în care glasul conștiinței tronează în minte. Așa căpătăm
simțirea înțelegătoare ce sesizează voia lui Dumnezeu, care ne-a creat din iubire
și întru ea. De aceea, stăruind în bine, blândețea nu se mai clatină în fața
rafalelor ispitei, ci înaintează “din slavă în slavă, ca de la Duhul Domnului” (II Cor. 3, 18).
Orice deprindere
pătimașă sădește în fire o rezistență față de lucrarea dumnezeiască în noi și impulsuri
contrare orientării iconice a firii. Blândețea domolește pornirile pătimașe și înfrânează,
de asemenea, reacțiile necugetate după logica “ochi pentru ochi, dinte pentru
dinte”. Ea moștenește pământul transfigurat din împărăția cerurilor: “Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni
pământul” (Mt. 5, 5).
Florin
Caragiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu