Răbdarea
este o cale tainică de îmblânzire a timpului, sau de trecere de la timpul profan
la timpul sacru, liturgic, în cursul unei încercări/experiențe de lungă durată.
Așteptarea
ca izbăvirea de anumite lucruri greu de suportat (presiuni din afară, necazuri,
neînțelegeri, suferințe, boli, neîmpliniri etc.), și venirea unora dorite (ușurări,
bucurii, recuperări, împăcări, realizări etc.) să se întâmple apasă, fiind greu
de suportat. La început, omul strânge din dinți, răbdând de nevoie. Se zbate în
gânduri negre, ca un pește pe uscat, într-un mod ce-i vlăguiește puterile. Ar vrea
ca timpul să treacă mai repede, să scape pur și simplu de tortura timpului
psihologic, a cărui lentoare îl aduce la disperare.
În
momentele acestea limită, care te fac să-ți simți neputința în toată „splendoarea”
ei, nu bănuiești că ești cercetat de Dumnezeu. Te simți părăsit, abandonat
într-o mlaștină a disperării. Însă, răbdând cu nădejde „contra evidențelor”, rugându-te
cu inima frântă, sesizezi o lucrare tainică ce are loc în tine. Suferința
doboară, rând pe rând, toate rezistențele lăuntrice și obstacolele puse prin modul tău de viață în fața întâlnirii cu
Dumnezeu. Este un moment ce poate prilejui o neimaginată trezire a sufletului,
care simte că lanțul timpului strâns încolăcit în jurul său cade la atingerea
harului.
Rugăciunea
țâșnește din inimă odată cu un timp nou, concentrat în clipa modulată de
savoarea veșniciei. Ai vrea ca trăirea aceasta de taină să nu se mai oprească.
Cutremurat te cufunzi într-o stare de închinare ce se face primitoare a unui
timp nou, în care simți mișcările sufletului libere de întuneric și chin, în ritualul
reciprocei dăruiri între tine și Dumnezeu.
Revenit
la timpul obișnuit, duci dorul acestui timp sacru născut din virtutea răbdării,
ce urmează speranța până în iadul deznădejdii. Realizezi că a lucra în mod conștient, în mijlocul provocărilor de zi cu
zi virtutea răbdării, înseamnă a-ți pune în rânduială viața,a face din ea un
ritual al iubirii și reciprocei dăruiri, o prelungire de Liturghie.
Pricepi
nevoia de a renunța la „graba aceasta care strică mintea” (Avva Ghelasie de la
Frăsinei), a alergării după ținte iluzorii, ce pierde pe drum esențialul,
tinderea chipului după Arhechip. Înțelegi că un mod de a fi cu și întru
Dumnezeu e unicul lucru cu adevărat necesar: „Căutaţi mai întâi împărăţia Lui.
Şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Luca 12, 31).
Florin
Caragiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu