Cârtirea vine din frustrarea și nemulțumirea față de mersul lucrurilor rezistent sau contrar celui dorit sau imaginat. În loc de a căuta rostul pentru care Dumnezeu rânduiește sau îngăduie, spre binele nostru, această desfășurare a evenimentelor, și de a participa la lucrarea iconomiei Sale mântuitoare, răspundem cu răul cârtirii la răul ce (pare că) ni se-ntâmplă. Așa ne molipsim de rău, intrăm în logica lui antagonistă și pierdem aderența la bine.
Urmărindu-și interesul meschin și blamând răul, cârtitorul nu leapădă lucrurile întunericului și nu îmbracă „armele luminii” (Romani 13, 12), ci vorbește pe la spate, din ascunzișuri, diseminând bârfa, vrajba, revolta. În Sfânta Scriptură cârtitorii sunt cei „nemulţumiţi cu starea lor, umblând după poftele lor” şi „gura lor grăieşte lucruri trufaşe, deşi, pentru folos, dau unor feţe mare cinste” (Iuda 1, 15).
„Toate să le faceţi fără de cârtire şi fără de îndoială”, îndeamnă Sfântul Apostol Pavel (Filipeni 2, 13). Remediul cârtirii este așezarea cu conștiința stării descoperite înaintea lui Dumnezeu, încredințarea de sine purtării Sale de grijă și socotința că toate cele ce se petrec ne cheamă printr-însa la o împreună-lucrare cu iubirea Lui mult-milostivă. Chiar atunci când pretinde că urmărește dreptatea, cârtitorul nu se alipește la bine, ci înmulțește răul, fără să înțeleagă că ființa dreptății, ca a oricărei virtuți, e dragostea (Sf. Maxim Mărturisitorul).
Florin Caragiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu