"O temă de mare actualitate: dialogul dintre teologie şi ştiinţă", recenzie de Monica Patriche (în curs de apariţie)

Astăzi, cuplul teologie-ştiinţă este în mod forţat destructurat şi focarul care ar trebui să adune în sine metodologii, idei percutante, motivaţii soteriologice, taină şi mister este deseori pierdut din vedere. Rămâne lumea lipsită de o perspectivă unitară, unde dialogul nu se structurează pe nivele de realitate pentru a ajunge în zona evidenţelor, în care nu mai este nevoie de întrebări şi răspunsuri.
Felul în care teologia şi ştiinţa se afirmă reciproc ar fi mai important decât evidenţierea unui raport antitetic. Lumea – cină şi dar – este o provocare.
Lucrarea Repere patristice în dialogul dintre teologie şi ştiinţă, publicată la Editura Basilica a Patriarhiei Române în 2009, coordonată de Lect. Dr. Adrian Lemeni, se încadrează în tematica de mare actualitate a raporturilor teologie-ştiinţă, fundamentând dialogul pe scrierile patristice. Volumul colectiv este prefaţat de Preafericitul Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, care evidenţiază actualitatea tematicii abordate, valorificarea reperelor patristice pe care este fundamentat dialogul dintre teologia ortodoxă şi ştiinţă, precum şi inadecvarea metodologiei transdisciplinare în acest dialog. Preafericitul Daniel aduce în discuţie necesitatea harului transfigurator; consideră că „Reperele patristice în planul cunoaşterii afirmă cu putere că adevărata cunoştinţă este o vedere duhovnicească care presupune existenţa harului. Această experienţă nu anulează facultăţile naturale, ci le activează deplin şi le transfigurează.”
Autorii operează cu distincţia importantă între teologia academică şi teologia ca trăire a relaţiei cu Dumnezeu, deoarece dialogul este posibil numai sub premisa teologiei empirice, altfel s-ar transforma în monolog intra-ştiinţific. Sunt puse în evidenţă limitele abordării exclusiv academice care funcţionează prin scheme conceptuale, alături de metodologia transdisciplinară, considerată de autori nepotrivită dialogului.
Cartea este structurată pe teme ce vizează: 1) Incognoscibilitatea, premisă a gnoseologiei patristice valorificată în contextul epistemologic al ştiinţei contemporane (capitol prezentat de Adrian Lemeni şi Ştefan Trăuşan-Matu), 2) Raţionalitatea creaţiei (temă dezvoltată de Dan Chiţoiu, Pr. Petre Comşa, Sorin Mihalache, Costea Munteanu), 3) Despre energii în termeni de creat şi necreat (autori Pr. Răzvan Andrei Ionescu şi Florin Caragiu) şi ultimul capitol, 4), este dedicat antropologiei creştin-ortodoxe, intitulat Omul în perspectiva întâlnirii cruciforme dintre verticala transcendentului şi orizontala imanentului, este redactat de Pr. Ioan Chirilă, Pr. Ştefan Iloaie, Pr. Cristian Sonea.
O idee centrală a capitolului despre incognoscibilitate este aceea că asumarea limitelor reprezintă o şansă pentru conturarea unui dialog între teologie şi ştiinţă. Adevărata cunoaştere presupune despătimirea, este un dar divin, o măsură a experienţei Duhului Sfânt. Asumarea limitei în plan gnoseologic înseamnă o deschidere spre profunzimi. Virtutea generată de asumarea incognoscibilităţii este smerenia.
Limitele ştiinţei se referă la complexitatea fenomenelor şi necesitatea presupunerilor simplificatoare, la incertitudinea ipotezelor, la dependenţa de limbajul matematic folosit şi relaţia discursiv-intuitiv. Aspectele referitoare la incognoscibilitate au un rol pozitiv în recunoaşterea limitelor.
Reflecţia patristică are în vedere Raţionalitatea creaţiei. Aceasta este tema celui de-al doilea capitol. Viaţa duhovnicească presupune o întrebuinţare a puterii raţiunii, lumea dezvăluindu-se ca o cină, despătimirea favorizând hranirea spirituală a minţii. Abordarea sistematică presupune viziunea patristică dar şi pe cea ştiinţifică cu scopul vizat de a putea contura un dialog. Termenul de Logos este cercetat cronologic, accesibilitatea Logosului dumnezeiesc depinzând de măsura revelaţiei. Suportul filocalic al acestui studiu este lărgit la maxim. Sunt citaţi Sfinţii Maxim Mărturisitorul, Calist Patriarhul, Grigorie Palama, Cuviosul Nichita Stithatul.
Dacă ne punem cumva întrebări în legătură cu conceptul de energie, asumat atât de teologie cât şi de ştiinţe, capitolul redactat de Pr. Răzvan Ionescu şi de Florin Caragiu ne iese în întâmpinare. Distincţia cu care autorii operează în principal este cea dintre Dumnezeu Cel necreat şi lumea creată. Disputa dintre Sfântul Grigorie Palama şi Varlaam de Calabria pune în lumină multe aspecte importante ale gnozei creştine. Este subliniată poziţia Sfântului Palama faţă de ştiinţă: Sfântul nu opreşte pe nimeni dintre cei care nu şi-au ales viaţa monahală să se îndeletnicească cu ştiinţele, dar atrage atenţia asupra nepotrivirii ca un creştin să aibă ataşament definitiv faţă de acestea. Capitolul trei este foarte dens, tratează aspecte ce ţin de contemplaţia naturală şi cunoaşterea ştiinţifică, de problema minunilor şi definiţiilor – problemă fundamentală a cunoaşterii. Este de admirat larga cultură teologică, dar şi ştiinţifică.
Ultimul capitol, dedicat omului, chip al Sfintei Treimi, aduce în discuţie problema dialogului, a libertăţii şi responsabilităţii, evocă omul ca pe o fiinţă aflată în căutarea transcendenţei, a cărui taină nu poate fi explicată independent de Dumnezeu. Conştiinţa este întemeietoare de adevăr şi cale spre transcendent.
Lucrarea se remarcă printr-o mare complexitate, prin varietate tematică, coerenţă şi rigoare, aprofundare a scrierilor patristice, printr-o mare deschidere faţă de domeniul ştiinţific (de altfel câţiva dintre autori au o dublă specializare. În afară de teologie, Florin Caragiu şi diac. Sorin Mihalache sunt licenţiaţi în matematică, iar Pr. Răzvan Andrei Ionescu şi Adrian Lemeni sunt absolvenţi de Politehnică). Cartea oferă repere pentru cei care sunt interesaţi de domeniul ştiinţific şi de cel teologic, sau de raportul dintre ele. Recomandând-o, Preafericitul Daniel vorbeşte despre chemarea noastră, a celor de azi, la cultivarea cunoştinţei mântuitoare, urmând exemplul Părinţilor ortodocşi. Preafericitul afirmă că „Sfinţii Părinţi, prin toate cele cugetate, s-au raportat la Hristos, relaţionând totul la El ca Logos Creator şi Pantocrator al întregii existenţe. Prin modul duhovnicesc şi eclesial de a fi, Sfinţii Părinţi au dobândit mintea lui Hristos. Spre acest mod de viaţă suntem chemaţi şi noi, cei de astăzi, cultivând astfel, cu discernământ, adevărata cunoştinţă dătătoare de viaţă veşnică.”

Monica Patriche,
poet şi eseist,
dr. în matematică

"Adevărul teologiei şi adevărul ştiinţei" - recenzie de Paul Aretzu, apărută în revista "Viaţa Românească", nr. 11-12/2009 (pp. 206-211)

Conf. Dr. Adrian Lemeni coordonează o lucrare amplă, structurată unitar pe o temă de interes actual, Repere patristice în dialogul dintre teologie şi ştiinţă (Editura Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2009, Prefaţă de Preafericitul Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, volum îngrijit de Pr. Sorin Şelaru), având concursul unui grup de preoţi şi teologi, Pr. Ioan Chirilă, Pr. Petre Comşa, Pr. Cristian Sonea, Ştefan Trăuşan-Matu, Florin Caragiu, Pr. Răzvan Ionescu, Pr. Ştefan Iloaie, Diac. Sorin Mihalache, Costea Munteanu, Dan Chiţoiu.
Cartea este precedată de un amplu studiu teoretic cu privire la fundamentarea dialogului dintre teologia ortodoxă şi ştiinţă pe învăţătura textelor patristice. Premisele de la care se porneşte sunt invocarea Duhului Adevărului (Rugăciunea către Duhul Sfânt) şi aprofundarea relaţiei cu Hristos, care este Calea, Adevărul şi Viaţa (Ioan, 14,6). Cunoaşterea de tip teologic nu se realizează pe baza gândirii argumentative sau speculative, ci ca urmare a vieţuirii în duh şi a mărturisirii. Teologia nu este filozofie, cu sursa exclusiv în gândire, ci înţelegere a insuflării, a împărtăşirii. Nu o expunere doctorală, descriptiv-analitică, nu teologie intelectualizată şi-au propus autorii, ci o cunoaştere înduhovnicită, prin experiere sau de tip filocalic, provenită din tradiţia patristică. Cunoaşterea teologică, greu definibilă, are loc în interior, dar prin determinare mistică, prin revelaţie a Adevărului, prin conlucrare sinergică. Îndreptarul ei îl constituie învăţătura Părinţilor. Susţinută de har, cunoaşterea teologică are o dublă deschidere, cunoaşterea de sine, prin mărturisirea creaţiei, şi, mai ales, cunoaşterea Creatorului, sub formă duhovnicească, eclesială, prin comuniune.
Spre deosebire de adevărul ştiinţific, circumstanţial şi relativ, adevărul teologic este unul singur, dat şi, de aceea, neconceptualizabil, este Lumina lumii (Ioan, 12). Deducându-se în comunitatea liturgică, prin trăirea mistică a întâlnirii cu Hristos, prin uniunea euharistică, teologia este ea generatoare de ştiinţă, şi nu invers. Ca fiinţă liturgică, omul este pătrunzător al tainei creaţiei prin chiar propria mântuire: „Astfel, teologia, filosofia şi ştiinţa se cer ca realităţi deschise vieţii eclesiale duhovniceşti, pentru ca, şi prin ele, omul să manifeste o atitudine liturgică a sa când raţiunea umană se opreşte la hotarele sau limitele cunoaşterii discursive, ca un gest unificator de doxologie apofatică, de cunoaştere în necunoaştere” (p. 20-21). Hermeneutica Duhului Sfânt, dar şi asumarea metanoiei sunt forme tot mai înalte de cunoaştere, deşi aceasta nu are niciodată sfârşit. În schimb, ştiinţele, imperfecte şi perisabile, sunt pline de suficienţă dar sceptice, sunt prezumpţioase dar întotdeauna în exteriorul problemei.
Autorii se arată reticenţi cu privire la metodologia transdisciplinară, la modă, expusă entuziast de Basarab Nicolescu, pe care o socotesc scolastică şi ocultă, cu totul diferită de viziunea senină a Părinţilor. Această metodologie, care acreditează teologic un gnostic eretic, Jakob Böhme, susţine şi alte domenii ezoterice, alchimia, astrologia, teosofia, parapsihologia, panteismul. Ea încalcă, evident şi în esenţă, exegeza şi teologia patristică. Transdisciplinaritatea se plasează pe o poziţie contrară adevărului fundamental al dogmei, revelat de Dumnezeu şi formulat de Biserică, susţinând în schimb existenţa mai multor niveluri de realitate, logica terţului inclus şi complexitatea. Or, teologia nu poate fi interpretată prin mijloace ştiinţifice, chiar şi pentru simplul fapt că acestea nu conţin concepte cum ar fi credinţa, harul, revelaţia. Încercarea de a transforma teologia în disciplină academică, adică în ştiinţă, impunându-i rigoare, formalism, raţionalism, este contrazisă tocmai de caracterul ei duhovnicesc, eclesial, personal, experienţial. Transdisciplinaritatea duce la concluzia unui relativism gnoseologic, la scepticism, întrucât adevărul absolut este inaccesibil, fiind nemanifestat. În cazul creştinismului, mărturia este Întruparea. Transdisciplinaritatea vorbeşte despre transreligiozitate, adică despre pluralitatea religiilor şi unitatea lor în transcendent, ceea ce contravine, desigur, Bisericii ortodoxe, Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească. În Ortodoxie, Adevărul nu rămâne transcendent, ci se întrupează. De asemenea, domolirea raţiunii prin asceză naşte credinţă: Fericiţi cei săraci cu duhul.
Volumul însă îşi propune, în primul rând, „să evidenţieze tocmai actualitatea şi dinamica, ca să nu spunem viul inalterabil care se degajă din reflecţia patristică” pe tema dialogului dintre teologie şi ştiinţă. Cele patru capitole se ocupă de aspecte complementare.
Primul capitol, Incognoscibilitatea, premisă a gnoseologiei patristice, valorificată în contextul epistemologic al ştiinţei contemporane, caută analogii între cele două domenii, fără a eluda diferenţele, incompatibilităţile. Argumentul îl constituie Tradiţia, având în centru pe Iisus Hristos, Logosul întrupat, bazându-se pe cunoaşterea prin credinţă, primită în urma rugăciunii personale şi a vieţii liturgice: „Adevărata cunoaştere presupune angajarea într-o viaţă de virtuţi” (p. 68). Cunoaşterea se obţine prin experierea vieţii duhovniceşti, prin eliberarea de patimi şi prin împărtăşire. Nu prin raţiune se obţine harul duhovnicesc, ci prin credinţa neabătută care duce la transfigurare, la atingerea firii contemplative. Relaţia de cunoaştere între Dumnezeu şi om se desăvârşeşte prin taina Întrupării Fiului, perpetuată în taina Sfintei Euharistii. Cunoaşterea patristică este paradigmatică, fiind universal valabilă şi eternă.
Cunoaşterii prin creaţie, Dumnezeu i-a adăugat cunoaşterea prin Sfânta Scriptură. În amândouă situaţiile, cunoaşterea se exercită prin Duh. Incognoscibilitatea, cunoaşterea limitată sunt mărturii de smerenie. Cunoaşterea prin smerenie porneşte, în primul rând, de la cunoaşterea de sine. Cunoaşterea lui Dumnezeu, directă şi totală, este cea eshatologică: „Urcăm către Dumnezeu prin coborârea către adâncul nostru care scrutează adâncimea dumnezeiască” (p. 81). Dumnezeu rămâne însă necunoscut, prilej pentru om de a avansa de la chip la asemănare. Cheia pătrunderii în cunoaştere este iubirea. Neputând fi cunoscut, Dumnezeu se învăluie într-un întuneric luminos, metoda de înţelegere fiind cea apofatică. Dumnezeu nu poate fi cunoscut în fiinţa Sa, ci în manifestările şi lucrările Sale. Fiind incognoscibil şi incomprehensibil, procesul de cunoaştere a lui Dumnezeu se converteşte în doxologie, în slăvirea Sa.
În privinţa relaţiei dintre ştiinţă şi religie, există prejudecata că religia este o piedică pentru dezvoltarea ştiinţei. Sunt evidente şi se pot dovedi însă limitele cunoaşterii ştiinţifice, dar nu pot fi negate performanţe ale inteligenţei artificiale.
Al doilea capitol, Raţionalitatea Creaţiei, porneşte de la lămuriri etimologice, anume că ratio, din latină, este unul dintre corespondentele logos-ului, din greacă. Apoi, se analizează semnificaţia creştină a logos-ului, începând cu prologul Evangheliei Sfântului Ioan, implicându-se şi alte aspecte, Revelaţia, Creaţia, cosmologia şi antropologia ortodoxă. Logos-ul heraclitian este principiul unitar al lumii, care armonizează contrariile, sugerând o Raţionalitate universală. Platon adaugă sensului de Adevăr, al Logosului, pe acela de iubire. Stoicii, prin logos spermatikos, definesc universul ca unitate, coerenţă şi sens, ca înţelepciune implicită, ca echilibru. Septuaginta, la rândul ei, echivalează dabar-ul ebraic cu logos, văzut de Filon din Alexandria ca manifestare a lui Dumnezeu. Identificarea Logosului, de către Evanghelistul Ioan, cu Fiul, Cuvântul, dă o perspectivă nouă relaţiei dintre creat şi necreat. Logosul conţine raţiunile creaţiei. Creaţia, la rândul ei, tinde spre întâlnirea cu Dumnezeu, una personală, conştientă, adică bazată pe raţiune. În gândirea Sfântului Maxim Mărturisitorul, raţiunile (logoi) conţin esenţa şi existenţa creaţiei. Sfântul Grigorie Palama spune că Dumnezeu se descoperă prin creaţia Sa.
Autorii fac apoi pandantul, adică relaţionarea textelor patristice cu teze susţinute de ştiinţă, ontologie, cu privire la apariţia lumii, la Creaţia ex-nihilo, la Big Bang: „Copleşitoarea diversitate de substanţe, particule, puteri sau specii nu le slăbesc unitatea, pentru că sunt create într-un fel de îmbrăţişare” (p. 151). Lumea creată este oferită omului pentru a o stăpâni şi a o lucra. În Creaţie, Sfântul Maxim Mărturisitorul descoperă raţiuni generale, confirmate şi de descoperirile ştiinţifice, substanţa sau fiinţa creaţiei, deosebirea, combinarea, poziţia stabilă, mişcarea.
După Creaţie – prima întrupare a lui Hristos, a doua este Scriptura, ca îndreptar al raţionalităţii Creaţiei, uşă deschisă spre duhul învăţăturii revelate. Iar Sfânta Scriptură se continuă cu Sfânta Tradiţie, care este şi ea insuflată. Pentru a mântui lumea, pentru a restaura ontologia compromisă, arătându-şi iubirea desăvârşită, Dumnezeu s-a făcut om, iar prin taina Sfintei Euharistii restaurează omul interior.
Trupul, făcut de Dumnezeu, este la fel de important ca şi sufletul. Dacă simţirile pot fi sursă de cădere, tot ele pot contribui la formarea evlaviei, prin înduhovnicirea şi educarea lor: vederea prin icoană, auzul prin cuvânt şi cântări liturgice, mirosul prin mir şi tămâie, gustul prin aghiasmă, anafură şi prin Sfânta Împărtăşanie. Astfel, se poate extinde Biserica la întreaga natură, la Cosmos. Se remarcă, în unele locuri, caracterul filocalic al acestui tratat.
Azi, se conturează tot mai mult o viziune atee secularizată, susţinând caracterul iraţional al vieţii şi al lumii, lipsa unei finalităţi, existenţa tragică, moartea lui Dumnezeu, sfârşitul istoriei. Există însă, în paralel, şi o cercetare ştiinţifică ne-atee, care se bazează pe argumentări explicite sau implicite. Autorii concluzionează: „Orice experienţă de cunoaştere din câmpul ştiinţelor, din orice domeniu, se poate constitui în treaptă pentru apropierea de Dumnezeu” (p. 233).
Capitolul Despre energii în termeni de creat şi increat, atrăgător şi foarte interesant, se ocupă de împărtăşirea omului din energiile dumnezeieşti, precum şi de investigarea ştiinţifică a energiilor naturale. Ontologia conţine tocmai taina relaţiei dintre fiinţa dumnezeiască necreată şi fiinţa creată. În această privinţă este semnificativă învăţătura Sfântului Grigorie Palama care arată că „temeiul cunoaşterii lui Dumnezeu stă într-un pogorământ dumnezeiesc, în virtutea căruia omul este înnobilat şi ridicat la o trăire mai presus de fire” (p. 238-239), adică în lucrarea dragostei lui Dumnezeu. Experierea de către isihaşti a energiilor necreate are loc printr-o prezenţă luminoasă, imaterială, de aceeaşi natură cu cea care s-a manifestat, prima oară, pe Muntele Tabor, la schimbarea la faţă. Ea este o lumină a harului, a întâlnirii mistice.
Cu siguranţă că cele două tipuri de cunoaştere, a lui Dumnezeu şi a creatului, se manifestă diferit. Prima se bazează pe metanoia – răstignirea minţii, şi pe lucrarea harului, prin contemplare, adică pe despătimire, pe conlucrarea sinergică. Sfinţii sunt cei care experiează în chip real prezenţa lui Dumnezeu, trăind ceea ce Dumnezeu Însuşi trăieşte, făcându-se, prin exerciţiul ascetic, sălaş lui Dumnezeu. Modelul lor este, fără îndoială, chenoza lui Iisus Hristos sau dezbrăcarea de atributele creaţiei a lui Dumnezeu. Sunt prezentate disputele teologale dintre Sfântul Grigorie Palama şi Varlaam de Calabria. Lepădarea de sine, spune Sfântul Palama, dă acces omului la energia divină necreată, ca relaţie personală, cunoaşterea devenind unire efectivă. Dumnezeu acordă, după iconomia Sa, daruri naturale, dăruite lumii întregi, şi daruri suprafireşti, dăruite personalizat. În paralel, autorii se ocupă de energiile creaţiei, care se manifestă în legităţile naturii, făcând obiectul unor cercetări şi unor descoperiri ştiinţifice relevante.
Ultimul capitol, Omul în perspectiva întâlnirii cruciforme dintre verticala transcendentului şi orizontala imanentului. Repere de antropologie creştin-ortodoxă, se ocupă de relaţia dintre antropologie, cosmologie şi teologie. Antropologia, lipsită de transcendenţă, nu face decât să proclame existenţa morţii. În Facere, se arată rolul special pe care Dumnezeu l-a acordat omului, prin participarea directă şi activă la crearea sa, după chipul şi asemănarea Noastră (a Sfintei Treimi). Între trup şi suflet a existat, până la cădere, o deplină armonie, care se va reface la Judecata Universală. Prin practicarea virtuţii, omul actualizează chipul lui Dumnezeu. Prin patimi, din contră, se îndepărtează de chip, pierde comunicarea cu transcendenţa, face imposibilă lucrarea asemănării, adică posibilitatea atingerii fericirii. Existenţa omului se împlineşte eshatologic. Chipul dumnezeiesc se trăieşte ca persoană, fiind purtător al dragostei. Ca purtător al chipului, omul este icoana lui Dumnezeu, înscriindu-se în discursul hristologic al răscumpărării: „Revelaţia dumnezeiască surprinsă în cuvântul scris şi trăită în viaţa Bisericii afirmă constituţia hristologică a omului, ontologia lui iconică şi desăvârşirea lui în Fiul lui Dumnezeu întrupat” (p. 334). Darurile care identifică chipul lui Dumnezeu în om sunt raţionalitatea, suveranitatea şi libertatea. Locul şi rolul pe care Dumnezeu l-a dat omului în creaţie îl face responsabil, iar modelul impecabil pe care trebuie să-l urmeze îl constituie Iisus Hristos. Voinţa omului se manifestă ca opţiune liberă pentru mântuire. Conştiinţa morală aparţine naturii umane, reprezentând prezenţa trează a chipului lui Dumnezeu în om, care sancţionează neascultarea, păcatul sau cenzurează comportamentul. Autorii marchează diferenţele dintre creaţionismul creştin şi evoluţionismul ştiinţific.
Cartea prezentă este scrisă de un grup de autori, dintre care cei mai mulţi au făcut iniţial studii ştiinţifice, de matematică, inginerie, chimie, economie, filozofie, convertindu-se apoi la teologie. Este vorba deci de iniţiaţi în domeniul ştiinţific, a căror opţiune ulterioară pentru teologie s-a făcut în deplină cunoştinţă de cauză, probabil ca o chemare. Ei au folosit, drept argumente pentru tezele lor, textele scripturistice sau scrierile patristice, înduhovnicite. Într-un tratat dens, teologizat, dar cu deschideri şi înţelegeri faţă de multiple aspecte culturale, ştiinţifice, filosofice, au determinat modul specific de cunoaştere al ortodoxiei, domeniul acestuia, relaţia dintre Dumnezeu şi creaţie, relevând legăturile, uneori congruente, alteori divergente, dintre gnoseologia teologică (patristică) şi epistemologia contemporană. Cartea este, evident, de un interes major, explorând o problematică adesea sensibilă, din perspectivă cultică şi existenţială. În fond, ştiinţa reprezintă o vocaţie creatoare umană, pozitivă în intenţie, iar omul ilustrează dragostea creatoare a lui Dumnezeu.


Paul ARETZU

Perspectiva iconizatoare a antropologiei, recenzie de Nicolae Răzvan Stan, apărută în revista "Ramuri", nr. 11/2009

Definirea persoanei umane, sub aspectul constituţiei ontologice şi al dimensiunii paradoxale de mişcare şi de realizare, constituie o preocupare majoră pentru teologia creştină. Într-o lume zbuciumată şi dezorientată de o serie de teorii de natură cosmologică, eshatologică şi antropologică, omul are nevoie să ştie cine este el cu adevărat şi care-i este rolul în univers. Din această cauză, lucrarea propusă de Florin Caragiu – Antropologia iconică reflectată în opera Părintelui Dumitru Stăniloae, Ed. Sofia, Bucureşti, 2008, 255p. – prezintă o importanţă deosebită atât din cauza actualităţii temei, cât şi pentru viziunea autentică în care persoana umană este plasată.

Fiind convins de interesul pe care antropologia iconică îl are pentru omul contemporan (p. 10), autorul deschide abordarea subiectului prin capitolul Repere pregătitoare (pp. 11-22), în care precizează terminologia utilizată în mod constant de-a lungul lucrării. În acest sens, antropologia este definită ca învăţătura creştină care se referă la persoana umană, la aspectele legate de originea şi acţiunile ei, precum şi la desăvârşirea acesteia prin Hristos. Dintre elementele fundamentale care caracterizează antropologia creştină, autorul aminteşte: originea divină; calitatea omului de a fi creat după chipul lui Dumnezeu; menirea asemănării cu Dumnezeu ca posibilitate de desăvârşire a omului; fundamentarea şi dimensiunea hristologică a antropologiei; alcătuirea omului din trup şi suflet; egalitatea şi unitatea ontologică dintre bărbat şi femeie; responsabilitatea şi paradoxul libertăţii umane; îndumnezeirea umanităţii prin Hristos (pp. 11-12).

În ceea ce priveşte termenul „iconic”, acesta vine de la grecescul eikon şi se referă la calitatea persoanei umane de a fi creată după chipul lui Dumnezeu. Ca atribut al antropologiei, cuvântul iconic face referire la: „complexul de semnificaţii legat de «chipul lui Dumnezeu», «raţiunile» divine şi formele sau imaginile create care le incorporează şi oglindesc orientarea întru comuniune” (p. 12). La Părintele Stăniloae, aşa cum bine observă autorul, eikon are patru sensuri, şi anume: idol, caracteristică antropologică, însuşire a Fiului lui Dumnezeu – Chipul Tatălui şi icoană (pp. 13-15).

Un alt termen definit în acest capitol este cel de asemănare. Acesta este prezentat în strânsă legătură cu chipul lui Dumnezeu din om şi se referă la starea de desăvârşire şi la comuniunea dumnezeiască la care persoana umană este chemată să ajungă (p. 17). Aşa cum frumos precizează autorul, ca şi integralitate ontologică de fiinţă şi de energii (p. 18), persoana umană se prezintă ca o taină vie care se descoperă şi se trăieşte prin comuniunea cu Dumnezeu şi cu semenii.

În ceea ce priveşte analiza propriu-zisă a conţinutului, principiilor, paradigmelor şi implicaţiilor antropologiei iconice, aceasta se desfăşoară de-a lungul următoarelor capitole: Taina Persoanei. Omul, icoană creată a Sfintei Treimi în taina Întrupării (pp. 23-50); Chip şi asemănare, coordonate iconic-liturgice ale dialogului dragostei (pp. 51-75); Antropologia privită în „triunghiul liturgic” al relaţiilor dintre Dumnezeu, om şi natură (pp. 77-97); Omul ca alcătuire iconică unitară suflet şi trup. Locul şi menirea sa în creaţie (pp. 99-118); Cuvântul şi Icoana revelate în Hristos, taina limbajului comuniunii (pp. 119-150); Conştiinţa luminată de Duhul, oglinda Persoanei şi Comuniunii (pp. 151-162); Dimensiunea comunitară a chipului omului. Chipurile de bărbat şi femeie, taina familiei şi a naşterii duhovniceşti (pp. 163-193); Apofatismul iconic sau caracterul deschis spre experiere şi comuniune al teologiei răsăritene (pp. 195-214); Restaurarea firii umane în Hristos şi îndumnezeirea omului prin părtăşia la comuniunea Treimică (pp. 215-228); Legile naturale şi libertatea persoanei (pp. 229-240); Principiile ermineutice fundamentale în discursul antropologic al Părintelui Stăniloae (pp. 241-245).

Creat din iubire, ca o extindere personificată a iubirii dumnezeieşti prin intermediul energiilor necreate (pp. 83-84), omul se bucură de marea calitate de a fi după chipul lui Dumnezeu. Prin chipul dumnezeiesc, prin care se defineşte întreaga structură ontologică umană, fiecare om se prezintă ca un unicat personal care este chemat în dialogul existenţei. Având un caracter comunional deschis intersubiectivităţii (p. 32), chipul exprimă dependenţa omului de Dumnezeu şi faţă de semen (pp. 33, 38) şi tensiunea trăirii în comuniunea iubirii. Chipul este dovada clară că omul poate fi definit şi înţeles numai în raport cu altcineva, iar în cazul antropologiei iconice numai în raport cu Dumnezeu, după al cărui Chip suntem creaţi: „Omul se cere după Dumnezeu, trăieşte fiinţial tensiunea ontologică a legăturii cu Dumnezeu; iar înaintând în această relaţie de iubire, intrând în hora dumnezeieştii Iubiri se descoperă tot mai viu structura sa trinitară, ca icoană vie a Sfintei Treimi” (p. 47); „Insuflarea Duhului e comunicarea vocaţiei de transcendere a vieţii biologice spre împărtăşirea dumnezeiască” (p. 69).

Din punct de vedere teologic, raportarea la Dumnezeu presupune relaţia şi comuniunea de iubire cu Acesta. Cu alte cuvinte, fiind creat după chipul lui Dumnezeu, omul tinde prin însăşi natura sa la realizarea asemănării (p. 53). Caracterul iconic al chipului dumnezeiesc din om (p. 67) plasează chipul într-o realitate dinamică, impulsionându-l în mod constant să se transpună în concretizarea asemănării: „Dinamismul, viaţa chipului, este asemănarea ca punere în lucrare sau actualizare a potenţelor de comuniune înscrise în chip” (pp. 74-75).

Prezentat de Părintele Stăniloae în strânsă relaţie cu Dumnezeu şi cu lumea (p. 77), omul apare prin chipul dumnezeiesc mai presus de elementele creaţiei. El nu se confundă nici în cea mai mică măsură cu vreo componentă oarecare a lumii materiale sau cu vreo fiinţă din lumea spirituală. Chipul îi conferă un statut aparte care-l plasează mai presus de cele ale lumii, imprimându-i, în acelaşi timp, capacitatea şi responsabilitatea transfigurării creaţiei (p. 78).

Ca fiinţă alcătuită din trup şi suflet, omul trăieşte în unitatea şi armonia structurii sale ontologice. Potrivit antropologiei creştine, niciodată nu se poate vorbi despre un dualism platonician la nivelul fiinţei umane. Constituind numai împreună aceeaşi realitate – persoana umană, trupul şi sufletul se găsesc permanent într-o relaţie de întrepătrundere. Astfel, dacă trupul este interior sufletului, sufletul, la rândul său, se prelungeşte în mod energetic prin intermediul trupului (pp. 99-102).

Având o dimensiune comunională, chipul dumnezeiesc îl transpune permanent pe om în starea căutării lui Dumnezeu şi a semenilor în vederea realizării comuniunii de sfinţenie prin dialogul iubirii (p. 175). Sub aspect soteriologic, iubirea este cea care întăreşte caracterul de subiect al omului (p. 33) şi cea care duce la accentuarea importanţei progresului duhovnicesc în vederea înfrumuseţării chipului dumnezeiesc cu atributele sfinţeniei lui Hristos: „Principiul mântuirii este unirea cu Dumnezeu şi deplinătatea unirii aduce îndumnezeirea omului, desăvârşirea iconizării sale ca împreună-subiect al trăsăturilor divine” (p. 218).

Analizând un subiect interesant şi de actualitate, lucrarea de faţă se constituie ca o pledoarie adusă în favoarea conştientizării persoanei umane asupra valorii constituţiei sale ontologice şi a perspectivei dobândirii asemănării cu Dumnezeu. Prin planurile complexe şi succesive, prin condensarea ideilor şi raportarea acestora la realităţile vieţii dumnezeieşti, autorul reuşeşte să creeze un tablou teologic în care antropologia este înrămată în dimensiunile paradoxale ale sfinţeniei.


Sursa:
http://revistaramuri.ro/index.php?id=922&editie=40&autor=de%20Nicolae%20R%E3zvan%20Stan

Maica Domnului cu Pruncul (detaliu), icoană zugrăvită de Părintele Ilie

Axion, Condac, Tropar, Catavasii la Naşterea Domnului

Axion la Naşterea Domnului



Condacul Naşterii Domnului



Troparul Naşterii Domnului



Catavasii la Naşterea Domnului

Trei Crai de la Răsărit, colind interpretat de corul "Sf. Ioan Rusul"

Naşterea lui Christos, de Rainer Maria Rilke

Fără simplitatea ta, cum oare
ce-i în noapte-o stea să ţi se-ntîmple?
Domnul, detunînd peste popoare,
blînd în tine vine şi te împle.

În închipuirea-ţi fu mai mare?

Ce-i mărirea? Prin mulţimi pe care
le străbate, umblă soarta-i dreaptă.
Nici o stea nu are-aşa cărare,
vezi, şi regii-aceştia mari se-ndreaptă

către tine şi-ţi pun la picioare

mari comori cum n-au mai fost vreodată,
şi te miri de daru-acesta, poate -
însă-n cutele năframei iată
cum el de pe-acum întrece toate.

Ambra de departe-adusă toată,

giuvaere şi arome care
intră-n simţuri, tulburînd cumplit:
toate-acestea-s grabnic trecătoare,
şi la urmă-oricare s-a căit.

Dar (vei şti): El face fericit.

(din vol. Rilke. Opera Poetică, trad. din lb. germană de Mihai Nemeş, ed. Paralela 45, 2007, pp. 446-447)

Colind, de Radu Gyr

A venit şi-aici Crăciunul
Să ne mângâie surghiunul.

Cade albă nea
Peste viaţa mea.
Peste suflet ninge.
Cade albă nea
Peste viaţa mea
Care-aici se stinge.

Tremură albastre stele
Peste lacrimile mele.

Dumnezeu de sus
În inimi ne-a pus
Numai lacrimi grele.
Dumnezeu de sus
În inimi ne-a pus
Pâlpâiri de stele...

Numai casa mea posacă
A'mpietrit sub promoroacă.
Stăm in beznă grea,
Pentru noi nu-i stea,
Cerul nu s-aprinde.
Pentru sgribuliţi
Îngerii grăbiţi
Nu aduc colinde.

O, Iisuse împărate,
Iartă greşeli şi păcate.

Vin' de-nchizi uşor
Rănile ce dor,
Visul ni-l descuie.
Noi Te-om aştepta,
Căci pe crucea Ta
Stăm bătuţi în cuie.

Maica Domnului Curată,
Ad'o veste minunata...

Înflorească-n prag
Zâmbetul Tău drag
Ca o zi cu soare.
Zâmbetul Tău drag
L-aşteptăm în prag,
Noi, din închisoare.

Peste fericiri apuse,
Tinde mila Ta, Iisuse.

Cei din închisori
Te aşteaptă-n zori,
Pieptul lor suspină.
Cei din închisori
Te aşteaptă-n zori
Să le-aduci lumină.

Despre "Catacombe. Aici totul e viu", semnal în revista "Arca"

Florin Caragiu, Catacombe. Aici totul e viu, Ed. „Vinea”, 2008

Cartea lui Florin Caragiu, publicată în urma unui concurs, îşi merită condiţiile grafice deosebite, cu o copertă concepută de artistul Ovidiu Bădescu, cel care a preluat simboluri din catacombele romane. Volumul este expresia unei experienţe spirituale şi mistice, de-construită în subteranele fiinţei. E cartea unui poet ajuns la maturitate (născut la Ploieşti, în 1969, fost olimpic la matematică) care – lucru rar - se apleacă asupra experienţei martirajului din temniţele comuniste şi se inspiră, demn şi sincer, - fără cinismul reactiv al vremurilor în care trăim – din această experienţă. A publicat multe lucrări în care îmbină ştiinţa cu religia. E o viziune metafizică, amplă, ce îl singularizează pe autor în corul ultimei generaţii. Cu un simţ al construcţiei deosebit, poetul explorează spaţii nepământene – catacombele vii ale fiinţei – cu dorinţa irepresibilă de a ieşi la suprafaţă şi de a învinge obstacolele. Elanul mistic temperat şi respiraţia psalmică a discursului îl recomandă pe Florin Caragiu ca pe o speranţă reală a tinerei literaturi.

„Când a creat lumea, Dumnezeu a plâns/ văzând înălţările şi căderile viitoare.// Zilele în care ne lăsăm trupul/ să atârne pradă vulturilor, afară din inimă,// când sufletul îşi trădează singurul ochi veritabil,/ iar viaţa ajunge o casă privită doar din afară.// Dumnezeu are nevoie de o fărâmă din noi/ ca să dea libertăţii asprimea vinului,// El face din rătăciri bucle ce ne întorc dorinţele/ trecute pe lângă ţintă în aerul spart de lumină.” ( singurul ochi )


Sursa:
http://www.revistaarca.ro/2009/nr_10-11-12/13%20contact/contact%2010-11-12_09%20dr.htm

Între Orfeu şi Hristos, de Grigore Vieru

Pentru că a văzut, ochiul meu a murit.
Lacrima: piatră funerară
Pe mormîntul ochiului meu.
Va veni alt cer.
În altă lume se va deschide
Ochiul meu, dînd piatra la o parte.

Strugurele, de Pr. Savatie Baştovoi (desen animat)

Colind, de Vasile Voiculescu

În coliba întunecată
Din carne şi os lucrată
A intrat Hristos deodată
Nu făclie ce se stinge,
Ci El însuşi, trup şi sânge,
Preschimbat pentru făptură
Într-o scumpă picătură,
Dulcea Cuminecătură.
Coliba cum L-a primit
S-a făcut Cer strălucit
Pe bolta de mărgărit,
Iar în ea soare şi stele
Cu Arhangheli printre ele.
În mijloc Tron luminos
Şi pe el, Domnul Hristos,
Care mult se bucura,
Duhul Sfânt s-alătura
Şi acolo rămânea
Şi acum şi pururea.
Şi noi, Doamne, ne-am sculat,
Colibele am curăţat,
Uşi, ferestre, toate-s noi,
Doamne, intră şi la noi!
Trup, tu dormi?
Somnul te paşte?
Suflete, scoal' şi cunoaşte
Luminos prunc că se naşte
Din palatul Treimii
În peştera inimii.
Dar pruncul cine mi-i?
E Hristosul Dumnezeu
Coborât în pieptul meu.
Maica sfântă-n braţe ţină-L,
Sfântul Duh cu drag alină-L,
Îngerii cu raze-nchină-L.
Eu nu dorm, trupul lin spune,
Ci-ncleştat de-o grea minune
Stau în mută rugăciune.
Să mă mişc nu se cuvine,
Ci cu harul care vine
Raiul tot se află-n mine.

Desene animate de Alexander Petrov

Rusalka, 1996



"Vaca" ("The Cow", nominalizat la premiile Oscar în 1990)

Naşterea Domnului - Desen Animat Rusesc

Rozhdestvo (part 1)



Rozhdestvo (part 2)

Formaţia "Anton Pann" - Colinde

Noi în seara de Crăciun



Astă seară-i seară mare



Am plecat să colindăm

Târgul de Carte "Gaudeamus" - Lansarea volumelor "Sentic" (Florin Caragiu) şi "În Autoscop" (Eliza Macadan) / Editura Vinea / 26. XI. 09

Partea I: Nicolae Tzone şi Ion Zubaşcu



Partea a II-a: Ion Zubaşcu şi Marian Drăghici



Partea a III-a: Marian Drăghici, Manuela Hărăbor (recită poemele "Sentic" şi "Singularitate") şi Cristi Iacob




Partea a IV-a: Cristi Iacob recitând poemul "Dulapul Mariei sau variaţiuni pe o temă din Spărgătorul-de-nuci"



Partea a V-a: Nicolae Tzone, Ion Zubaşcu



Partea a VI-a: Ion Zubaşcu, Marian Drăghici



Partea a VII-a: Mihai Gălăţanu, Eliza Macadan, Florin Caragiu, Nicolae Tzone.




Filmarea a fost realizată de Ştefan Melinte.

Imagini de la Serile Sinapsa, Sala Oglinzilor, USR, Bucureşti, 18 XII 2009

fotografii realizate de Adrian Radu


În imagini: Nicolae Prelipceanu, Paul Aretzu, Ion Zubaşcu, un cor de colindători de la Casa de copii din Oneşti, Carmelia Leonte, Florian Silişteanu, Cătălina Cadinoiu, Tudor Diaconescu, Elena Popa, Anca Mizumschi, Aida Hancer, Elena Dulgheru, Adrian Diniş, Florin Caragiu, Luigi Bambulea.

Versuri de Octavian Soviany, în apropierea marii sărbători a Naşterii Domnului

Un poem de Octavian Soviany, care din cauza vremii potrivnice de ieri nu a putut ajunge la Serile Sinapsa, însă a postat pe blogul personal din versurile pe care urma să le recite, versuri publicate initial in volumul antologic Cartea lui Benedict, ed Vinea, 2003:

Şi-a fost Cuvântul cel dintâi născut
Cu toate ale lucrurilor nume
Şi lumea doar printr-însul s-a făcut
Dar a rămas necunoscut de lume
Şi-a pogorât domol printre ai săi
Înfăşurat în raze diafane
Dar oamenii umblau pe alte căi
Şi-aveau cămăşi de piele grosolane
Iar când bătea la uşa lor smerit
Spre-ale-mbuna răutatea şi asprimea
N-a fost în nicio casă găzduit
Căci oamenii iubeau întunecimea
Lucrându-şi trişti pământul fără spor
Şi era negru foarte ochiul lor

***

Punând pre firea toată sfânt altoi
Şi-adânc smerindu-ţi tainicele raze
Te-ai îmbrăcat Cuvântule în noi
Ca-n nişte haine tare flenduroase
Şi izvorând din Tatăl luminiş
Ca să ne speli Cuvinte spurcăciunea
Tu goliciunea noastră coperişi
Şi noi îţi coperirăm goliciunea
Tu singur Dumnezeu adevărat
Ce niciodat’ nu pregetă au doarme
Iar carnea noastră nu te-a-ngreţoşat
Când ai primit să fii şi tu de carne
Şi-ai pogorât din slava ta Cuvinte
Ca să ne fii şi ca să-ţi fim veşminte


Vezi:
http://octaviansoviany.wordpress.com/2009/12/15/poeme-si-lectura/#comments

Serile „Sinapsa” de poezie şi muzică religioasă, 18. XII. 2009, USR, Sala Oglinzilor, ora 16

Vineri, 18 Decembrie, la ora 16, la Sala Oglinzilor a sediului Uniunii Scriitorilor din Bucureşti (Calea Victoriei 115), Editura „Platytera” şi Asociaţia „Sinapsa” din Bucureşti vă invită la: Serile „Sinapsa” de poezie şi muzică religioasă.

Participă: Constanţa Buzea, Liliana Ursu, Nicolae Prelipceanu, Marian Drăghici, Paul Aretzu, Nicolae Tzone, Octavian Soviany, Ioan Es Pop, Luigi Bambulea, Carmelia Leonte, Monica Patriche, Elena Dulgheru, Aida Hancer, Cătălina Cadinoiu, Anca Mizumschi, Dan Cârlea, Florian Silişteanu şi Florin Caragiu.

Vor fi de asemeni lansate recentele apariţii ale revistelor „Sinapsa” (Bucureşti) şi „Verso” (Cluj-Napoca). Dezbateri pe tema: „Poezia religioasă. Repere”.

Pianista Elena Popa şi violonistul Tudor Diaconescu vor interpreta Sonata Torso de Enescu si Sonatina de Olah. În cadrul aceluiaşi program, cantautorul Ion Zubaşcu va susţine un recital de colinde.

Moderator: Florin Caragiu

Parteneri media: Editura „Arca Învierii”, Librăria „Sophia”, Revista „Verso”.

Intrarea este liberă.

Apariţie editorială: Teologia Dogmatică Ortodoxă, de Pr. Mihail Pomazanski (ed. Sophia, 2009, trad. din lb. engl. de Florin Caragiu)

A apărut la editura Sophia volumul "Teologia Dogmatică Ortodoxă" de Pr. Mihail Pomazanski, prefaţat de Ierom. Damaschin, M-rea Sf. Gherman de Alaska şi Ierom. Serafim Rose.

Vezi linkul-sursă:
http://www.librariasophia.ro/carti-Teologia--dogmatica-ortodoxa-Pomazanski-Mihail-pr.-so-4469.html

Gaudeamus - 26 noiembrie 2009 - imagini de la lansarea volumului "Sentic"

Actriţa Manuela Hărăbor recitând din volumul lansat







Dulapul Mariei sau Variaţiuni pe o temă din Spărgătorul-de-nuci, în interpretarea actorului Cristi Iacob









Au vorbit despre volumul Sentic, în ordine: Νιcolae Tzone, Ion Zubaşcu, Marian Drăghici, Mihai Gălăţanu.

În acelaşi cadru a fost lansat volumul "În autoscop" al poetei şi jurnalistei Eliza Macadan, despre care au vorbit aceiaşi, mai sus menţionaţi.

Între cei prezenţi s-au numărat: Anni Lorei Mainka, Daniel D. Marin, Ofelia Prodan, Gelu Diaconu, Ştefan Doru Dăncuş, Dana Banu, Radu Aldulescu, Moni Stănilă, Andreea Toma, Ela Victoria Luca, Marius Şurleac, Ilinca Sandu, Dan Mircea Cipariu, Ioana Ieronim (care a lansat în aceeaşi zi volumul "Triumful paparudei"), Elena Dulgheru, Monica Patriche, Alexandru Valentin Crăciun, Ştefan Melinte (care a filmat evenimentul) ş. a.


Am preluat imaginile de la adresa-sursă:
http://quasiote.wordpress.com/2009/12/02/in-curand/

Lansarea volumului "Sentic" în Cenaclul de la Muzeul Literaturii, 9 XII 2009

Miercuri, 9 decembrie 2009, ora 18.00, în sala Rotonda, parter, a MNLR, va avea loc ultima şedinţă pe acest an a Cenaclului de la Muzeu.

Moderator: Tudorel Urian.

Cu prilejul sărbătorilor creştine de iarnă, Ion Zubaşcu va da un recital de colinde maramureşene, iar Florin Caragiu va citi poezie.

Cu acest prilej va avea loc şi o lansare a volumelor "Omul Disponibil" (Brumar, 2009) de Ion Zubaşcu şi "Sentic" (Vinea, 2009) de Florin Caragiu. De asemeni, va fi prezentată revista Sinapsa, nr. IV/2009.

Cenaclul Virtualia, ed. a XI-a, Iaşi, 5 decembrie 2009

Am lansat volumul "Sentic" (Vinea, 2009) la Iaşi, la Galeriile Anticariat D. I. Grumăzescu, în cadrul cenaclului Virtualia. Redau în continuare o poezie a mea prinsă în volumul al optulea din antologia Virtualia, apărut şi lansat cu această ocazie.














ne certăm pentru o coajă de nucă


când iubeşti sau când mori
ţi se spune că vorbeşti în şabloane,
pentru că nu-i nimic mai important
decât ceea ce-ţi stă în faţă.
şi, nevrând să judeci pe nimeni,
nu ai nimic de adus în apărarea ta,
ci stai să fii judecat şi iubit.

dar cel din faţa ta zice: prietene,
de când te scoli
legeni timpul s-adoarmă.
e un război cumplit împrejur!
scoate cuţitul şi junghie!

însă tu vezi cum orice cuvânt,
pe drumul lung până la urechi
se preface în abur.
cerul se prăbuşeşte prin tavan
şi nu ai vreme
să duci mâinile la cingătoare,
doar ce le ridici în sus şi strigi,
ca şi cum te-ar fi auzit cineva...

pe o suprafaţă îngăduitoare,
dar nu mai puţin vestită
pentru melancolia ei,
un val seismic ne prinde pe fiecare
în teritoriul lui de pat.

cu abile răsuciri în somn,
facem semne disperate
spre tomul ce se prăfuieşte deasupra,
pe etajeră, lângă acvariul cu peşti roşii –
aşa câştigăm timp
pentru reveria stârnită de cuţitul
ce a desprins, mai ieri, foile lipite:
o siluetă se-ntinde să prindă mâna fetei
suspendate la marginea unui platou.

ea, însă, scapă cu un oftat
smocul de iarbă şi îl trage uşor
pe bunul amic, cu părere de rău,
în aburul proaspăt,
sub care, negăsind nimic ferm,
imaginaţia se înfierbântă.

şi acum,
deja aplecaţi în afara balconului,
vedem clar oraşul
micşorându-se sub ochii noştri,
şi nu am obiecta cu nimic
dacă n-am fi intrigaţi
de un vechi bust cu nasul ciobit,
răsturnat între buruieni de leac,
lângă baloturile de carton.

ay, strigă marinarii, toţi deodată:
desfăşurând o strategie surprinzătoare
ei flutură surâzători batiste
din vaporul ce alunecă pe cearşaf
ca un fier de călcat.
şi, la semnul de carte, care este un bilet
pentru spectacolul pantomim,
eliberează marea blocată între etaje.

pânzeturile din colţul streşinii
dau semn că timpul blufează
pe hârtia dintre două feţe
ale aceluiaşi chip.

pământul s-a tot învârtit
şi linia trasă între vii şi morţi
s-a şters sub autoportretul tău gumilastic.
ruşinaţi de plânsul sofistului,
noi ştim că zgomotul cojilor de nucă
e suveran peste miezul lăptos-amărui.

dimineaţa, poate chiar asta
care tocmai ne-a scăpat printre degete,
fericirea flutură cu prospeţime pe sârme.
aerul tremură ca o fata morgana
şi degetul arătător picură ceară
pe rochia ta de mătase.

dăm drumul la joc
şi mica noastră ceartă
căpătă un aer de plimbare
printre castanii care ne iau la ţintă.

câinelui vagabond
îi cresc picioare de căprioară
şi înhaţă din aer visul
rostogolit ca o minge pe gazon.

nu pun la socoteală
că începi să refaci cu iuţime un puzzle
pe care scumpul Feodor
s-a îngrijit să ni-l lase
când a văzut desfigurat
obrazul Domnului şi un cuţitaş de lumină
a tăiat gândul
de multe ori înnodat în jurul legilor oarbe.

de departe se aude o femeie
trebăluind.
ai putea fi tu. sau cineva care te cunoaşte
atât de bine, încât, pentru o clipă,
ar mângâia fisura unei imagini
fără să-şi ridice ochii.



La cenaclul Virtualia, împreună cu poetul şi criticul literar Şerban Axinte, care a vorbit despre noua apariţie.

fotografie realizată de George Asztalos
SURSA: http://agonia.ro/index.php/article/13918103/Virtualia_XI._Dragoste_cu_stele_verzi.


Semnal în presă:
http://www.ziaruldeiasi.ro/timp-liber/evenimente-culturale-campanii-concursuri/cenaclul-literar-virtualia-editia-a-xi-a~ni5vqc

Marin Mincu şi chemarea autenticităţii - scurt omagiu la trecerea sa către cele veşnice

Pentru cei ce l-au cunoscut, Marin Mincu a fost întruchiparea pregnantă a unei conştiinţe atrase de specificul indestructibil al literaturii. Practicant fie al criticii arhetipale, fie al criticii semiotice, analistul era pe deplin conştient de faptul că ambele demersuri trebuie fundamentate pe autonomia „literarităţii”. Critica, afirma Marin Mincu, este un act creator, ce implică intuiţie, metodă şi construcţie. Intuiţia este esenţială în actul critic, cu condiţia ca aceasta să sesizeze mesajul în articularea imanentă a fenomenului artistic.

Astfel, Marin Mincu a fost printre puţinii care a practicat o metodă critică în strânsă legătură cu înnoirile fundamentale ce au avut loc în critica europeană. Întrebat de poetul Gabriel Chifu dacă putem renunţa la „starea aurorală” în poezie, Marin Mincu a oferit un răspuns memorabil, care va rămâne păstrat în memoria admiratorilor săi ca o lumină călăuzitoare spre adevăr: „Nici nu avem cum să renunţăm, din moment ce poezia mare din toate timpurile tinde să atingă această stare aurorală. În absolut, chiar şi atunci când pulsiunea ironică se face prezentă, poezia este comunicarea esenţei umane şi doar doi-trei într-o epocă sau într-o literatură reuşesc acest maxim deziderat. Ceilalţi, acea invincibile armada de alţi poeţi, nu face altceva decât să muncească pe brânci pentru a înlesni apariţia celor doi-trei balauri de foc (…) Ei sunt ocnaşii, săpătorii în roca dură spre a găsi licărul minereului aurifer; căutarea lor sisifică iluminează creaţia unuia singur ce se iveşte dintr-o dată, când nimeni nu se mai aştepta”.

O intuiţie critică impecabilă a criticului Marin Mincu a fost reconsiderarea locului şi rolului poeziei lui Mircea Ivănescu în literatura română. Faptul că acest mare poet român, pe nedrept intrat într-un con de umbră, a fost văzut de Marin Mincu drept autorul unei poezii modelizante în paradigma modelelor poeziei româneşti ţine de justeţea intuiţiilor critice pe care Marin Mincu le-a avut.

Poezia, afirma Marin Mincu, este, „ca formă de expresie pură, cea mai aproape, după cum spune şi Heidegger, de reamintirea originară a fiinţei; este vorba, desigur, de acele probe scripturale pe care le alternează în permanenţă pentru a atinge gradul maxim de autenticitate”.

Prin personalitatea sa puternică adesea debordantă, Marin Mincu a putut fascina sau incomoda, şi a atras iubire sau ură, dar nu a existat fără să lase urmă. Aureolat de exigenţa propriei sale priviri, o privire care şi-a ales ca orizont al intuiţiei valorice un cuvânt major, cu tot ce implică el: autenticitate, criticul Marin Mincu, premiant Herder, va rămâne în cultura română un reper de neocolit pentru orice conştiinţă critică exercitându-se în spaţiul poeziei. Dumnezeu să-l odihnească în lumina Sa veşnică!

Erată la "Sentic"

UPDATE: din fericire, numai jumătate din tiraj a fost tipărit, aşa că cealaltă jumătate va apărea corectată, în câteva zile. :)


Îmi cer scuze pentru erorile de tehnoredactare, motivate prin faptul că ultima parte, „sentic”, cel mai recent alcătuită, a fost ataşată si predată în grabă, sub presiunea timpului, fără o corectură riguroasă. Astfel s-au strecurat greşeli de tehnoredactare, care pot afecta calitatea textului. Comunic această erată în speranţa că cititorii mei vor relua lectura. Totodată intenţionez să fie adăugată în cel mai scurt timp o pagină de erată la sfârşitul volumului şi să fie publicată o ediţie revizuită a acestei cărţi, în timp proxim posibil.

Textul corectat al ciclului de poezii intitulat "sentic" se găseşte pe pagina mea de pe poezie.ro, accesând linkul

http://agonia.ro/index.php/poetry/13915528/Sentic_-_partea_a_V-a_a_volumului_cu_acela%C5%9Fi_nume


Iată corecturile necesare:

p. 31, par. 5, rd. 3, în loc de „încredere” trebuie „îndrăzneală”

p. 94, par. 1, rd. 11, în loc de „el ne arată, şi învârtindu-se că” trebuie şi „el ne arată, şi învârtindu-se, că”

p. 96, par. 2, rd. 7, în loc de „Henri d’Effiat de Cinq-Mais” trebuie „Henri d’Effiat de Cinq-Mars:”

p. 97, par. 1, rd 3, în loc de „taie rezistenţa oricui” trebuie „taie răsuflarea oricui”

p. 100, par. 2, rd. 8, în loc de „aripi întinse” trebuie „aripe întinse”

p. 103, par. 2, rd. 2, în loc de „tot ţine în dreapta spada” trebuie „tot cu dreapta ţine spada”

p. 106, par. 1, rd. 2, în loc de „îşi pune” trebuie „îşi puse”

p. 109, par. 1, rd. 12, în loc de „ar face, ea, hocus-pocus”, trebuie „ar face, ia, hocus-pocus”

p. 109, penultimul rând, în loc de „Ca să-i facă loc” trebuie „ca să-i facă loc”

p. 109, ultimul rând, în loc de „de loc” trebuie „deloc”

p. 112, par. 4, rd. 2, în loc de „naşul Trosselmeier” trebuie „naşul Drosselmeier”

p. 113, par. 1, rd. 5 în loc de „de unde” trebuie „pe unde”

p. 113, par. 3, rd. 4, în loc de „opera consensualităţii” trebuie „operă a consensualităţii”

p. 114, par. 1, rd. 5, în loc de „d-l-p-uri” trebuie „de-le-pe-uri”

p. 114, par. 1, rd. 5 în loc de „palatale lichide şi labiale” trebuie „palatale, lichide şi labiale”

p. 115, nota 1, rd. 1, în loc de „Piatra Scris”, trebuie „Piatra Scrisă”.

p. 118, par. 1, rd. 6, în loc de „neîmplint” trebuie „neîmplinit”.

De ce "sentic"?

M-a atras acest concept, „sentic”, graţie complexităţii lui, care poate fi exploatată în cele mai diverse moduri. Calitatea emoţiei de tip sentic constă în joncţiunea instantanee, în cuprinsul ei, între sens, senzaţie şi sentiment. În mod curent, în trăirile comune, acestea tind spre disociere, nu spre unitate. Apoi, „sentic” valorifică sentimentul curăţit de încărcătura lui de resentiment, reliefând emoţia inteligibilă, contemplativă. Este vorba, după cum am precizat în asterixul anexat poeziei cu acelaşi nume, de faptul că „sentic” se referă la emoţia care nu subjugă. Iar în sensul patristicii creştine este vorba de o „simţire înţelegătoare”.

Referindu-se tot la „sentic”, marele violonist şi dirijor Yehudi Menuhin remarca însuşirea structurilor muzicale la nivelul impactului lor de a face joncţiunea instantanee între judecată şi sentiment, fără intermedierea verbalizării şi a raţiunii discursive. Cum se exercită judecata în muzică? În primul rând prin „fiat”-ul sau prin consimţământul tonal. Ne amintim de unii comentatori romantici ai lui Beethoven care au văzut în muzica acestuia legătura între morală şi tonul pur. Muzica şi în general arta modelează prnind de la participarea noastră, de la dispoziţia noastră de a vedea în chip neobişnuit anumite lucruri. În acest sens, „sentic” numeşte emoţia creatoare, emoţia creatoare de lumi, de viziuni. Ciclul „sentic” preia din muzică ideea de dezvoltare şi de fuziune a modurilor, în procesul de tranziţie a stărilor sufleteşti. În muzică, minorul şi majorul, modul trist şi cel tonic, moartea şi învierea coexistă în unitatea armonioasă a „tabloului” trăirii. Întreaga gamă a emoţiilor este potenţializată pe durata unei singure note muzicale, de aceea se spune că partea circulă întregul.

„Sentic” poate fi aplicat şi la psihologie, întrucât germenii emoţiei creatoare se regăsesc într-o atitudine general umană înclinată spre joc, spre participare dramatică, spre fantezie simulativă. Reflexul gestic simulativ este înţeles ca o participare reflexă a corpului însuşi la o lume proiectată prin fantezie şi a cărei realitate o garantează chiar această conduită neurală. Ultima secţiune a volumului „sentic”, scrisă în colaborare cu sora mea, Carmen Caragiu-Lasswell, a încercat să arate tocmai că e nevoie de o schimbare a paradigmei emoţiei pentru a produce forme vii, forme care trăiesc în artă.

Pe de altă parte, volumul „Sentic” are şi o miză spirituală mai explicită, o miză, aş zice, duhovnicească. Ciclul „sentic”, afirma dr. Clynes, cunoaşte o dezvoltare a emoţiilor într-un crescendo care culminează cu o stare de aşezare a omului în faţa Transcendenţei. Se spune că memoria muzicii nu e în urma, ci înaintea ei, nu e în trecut, ci în viitor. Sensul ei nu e resentimentul, ci devenirea pură. În orice punct al „ciclului sentic” ne-am afla, acesta este plin de tensiunea finală pe care o anunţă în chip tainic. Dacă n-ar exista această necesitate a devenirii emoţionale către un punct culminant transcendent omului, muzica s-ar opri de la primul sunet, căci n-ar mai fi motivată să continue, sau s-ar reduce la un zgomot repetitiv. În perspectiva sentic, emoţia îşi recapătă libertatea şi îşi regăseşte sensul originar, acela al motivaţiei de a fi. În sens creştin, lumea există prin motivaţia ei de a fi, adică prin iubirea lui Dumnezeu faţă de lume. Şi arta există prin motivaţia ei de a fi, căci lumea imaginată fiind creată, este o existenţă motivată uman, şi de aceea are şi forţa viziunii cu care se impune.

Tudorel Urian şi Daniel Cristea Enache, despre un grupaj de poeme dezvoltat în cursul alcătuirii volumului "Sentic"

„Mă întreb dacă ar fi o poezie de analizat sau de apreciat, aşa, ca o incantaţie, pentru că totul pare a debuta sub forma unui poem filosofic, după care urmează o cascadă de imagini aproape suprarealiste în multe alte poeme. Multe dintre asociaţii sunt foarte surprinzătoare şi nu în linia logică în care te aştepţi să urmeze. Este limpede că există o tăietură a frazei de poet adevărat şi versurile au şi putere de imagine şi de expresie. Cred că este o poezie ce merită studiată în linişte şi recitită pentru a o putea diseca aşa cum se cuvine” (Tudorel Urian, Cenaclul de la Muzeul Literaturii, 17. 12. 2008)


„Şi pentru mine a fost o surpriză destul de plăcută şi mă bucur, uite, că în cenaclul nostru apar poeţi de care nu ştim, de care nu ştiam, şi mai tineri şi mai copţi, care au ceva de spus. Şi cred că Florin Caragiu, în mod evident, are ceva de spus. Pentru el, poezia nu este un regim al minorului, este un regim grav, al expresiei şi al meditaţiei, care este prezentă aproape în fiecare din texte. Tudorel vorbea foarte bine despre un poem aşa-numit filosofic. Toate textele lui sunt meditative, pun probleme, joacă, după părerea mea, şi în planul substanţei şi în planul expresiei. Aş cita nişte versuri care mi-au plăcut în mod deosebit: „iar timpul e o înţepătură de ac ce trage cu sine/ prin pielea lor tăbăcită un fir de sânge închegat”; „lipesc o bucată de atrii/ pe visul aruncat în sus la prima cădere”. Versurile lui au ceva enigmatic, spun sau sugerează mai mult decât stă scris pe hârtie, ceea ce, iarăşi, este un sindrom de poezie autentică. „Numele tău e un ochi ascuns în mine, ori de câte ori/ mă trezesc aruncat la fiare de o lumină blândă”; „te uiţi cum mâncarea iese din inerţie şi îţi străluceşte/ în gura flămândă, în timp ce te arunci la pământ”; „noaptea a supt laptele din tulpini”; „patria se împarte în bucăţi de privire”; „din războiul acesta nu vom ieşi cu trofee, / ci cu ştiinţa plutirii”; „pielea tăiată mai sus de claviculă/ îi ajută pe cei înecaţi în propria voinţă/ să poată respira// din pânza unui tablou viu”. Sigur că la o a doua lectură, mai atentă, o să găsim şi alte lucruri bune.

Mi se pare că avem aicea şi un risc. Poemele sunt puţin destructurate, joacă puţin centrifugal, se duc în prea multe direcţii. Nu există o gradaţie, începutul şi sfârşitul şi mijlocul şi părţile sunt la un acelaşi nivel de tensiune. După părerea mea, cred că ar trebui să-ţi construieşti textele puţin mai dramatic, mai dens, cu o mai mică dispersare în direcţii diferite, să fie puţin mai centripete, să-ţi alegi o imagine dominantă şi să-ţi plasezi restul în registrul ei. Cumva versurile nu coagulează, nu se încheagă împreună, ci fiecare stabileşte o secvenţă care are legături mai firave cu celelalte. Şi cu această observaţie cred că poţi fi chiar un poet foarte bun, nu numai la nivelul acestei generaţii, ci şi la nivelul poeziei scrise după ’89.

Se dovedeşte încă o dată stupiditatea tezei conform căreia scriitorii tineri, poeţii şi prozatorii, nu au proiecte majore şi nu au încredere în posibilităţile literaturii. Se spun despre literatura tânără tot felul de grozăvii, că nu există proiect, nu există miză, că [scriitorii tineri] nu au percepţia trecutului, că nu au sentiment religios, că totul este numai sex şi dezmăţ şi visceralitate şi corporalitate şi abjecţie. Tot ce am ascultat la cenaclu aici, 90 la sută din ce am ascultat, nu intră în această schemă caricaturală. Şi vedem de la o şedinţă la alta cât de diferiţi sunt aceşti poeţi. Nu fac parte dintr-o aceeaşi pagină de caiet sau de manual, aşa cum ce scrie Florin Caragiu e complet diferit de ce scrie Cătălina Cadinoiu sau Aida Hancer sau domnul acesta simpatic pe care l-am văzut la premii şi a citit nişte versuri foarte interesante, Adrian Diniş. Vedem live, ascultăm texte şi texturi complet diferite una de cealaltă. Şi asta ne ajută să vedem până la urmă polifonia şi diversitatea, varietatea acestei generaţii.

Eu îl felicit pe Florin Caragiu pentru nivelul textelor lui şi aştept să le îmbunătăţească, nu neapărat la sugestiile mele, şi poate va citi peste o vreme, peste câteva luni, un ciclu nou, nu?, invitaţie valabilă pentru toţi ceilalţi cititori ai cenaclului” (Daniel Cristea Enache, Cenaclul de la Muzeul Literaturii, 17. 12. 2008).

prim Semnal: SENTIC - noul meu volum de versuri, ce va fi lansat la ed. Vinea, în cadrul Târgului de Carte Gaudeamus

În data de joi, 26 noiembrie 2009, orele 18,00-19,00, la Standul Editurii Vinea: 44 – Pavilionul 17, va avea loc lansarea noului meu volum de poezie intitulat Sentic. În acelaşi interval de timp se va lansa la editura Vinea şi volumul de versuri al poetei Eliza Macadan, intitulat În autoscop.


Pe lângă criticii care vor vorbi despre poezie, aşteptăm să fim onoraţi la lansare de prezenţa actriţei Manuela Hărăbor şi a actorului Cristi Iacob, care vor recita din poezii.


"Poezia din Sentic pierde din hieratismul volumului anterior al autorului, căpătând mai multă flexibilitate, intimitate. (...) Poezia este densă, cu o mişcare moderată, cu ascunzişuri, cu o frumuseţe care trebuie căutată".

Paul ARETZU


"În Sentic, Florin Caragiu actualizează gestul ritualic în miezul unei lumi plămădită parcă din principii contrare naturii lui. Cântecul, un fel de a fi al rostirii, e în pericol de a se neantiza, pentru că nu e susţinut prin cuvinte. Mai întâi e cântec bolborosit. Comunică ceva, dar mesajul pare bruiat încă de la început. Şi atunci, cum ar putea poetul să refacă armonia pierdută dintre sine şi lume, altfel decât privind-o cu înţelegere, altfel decât reînvăţând semnificaţia lucrurilor simple?"

Şerban AXINTE


"Ce acrobat poetic! Mereu în formǎ maximǎ! Schimbǎ ringul, variazǎ jocul de picioare, doar croşeele sunt cam aceleaşi. Poemele din Sentic s-au mai extins, mai ales pe orizontalǎ, s-au mai relaxat, au mai luat ceva balast. Din ce în ce mai contemporan, poetul menţine doar unele simboluri ale dragostei creştine: soarele, inima, drumul etc. Strategia: modernizarea continuǎ a formei şi rafinarea aceluiaşi conţinut.
Altfel, e mereu plin de surprize. Produce acum şi poeme simfonice, instrumentaliste. Omul creştin orfic, artist pânǎ-n dinţi, venind din cartier, este eroul lui Florin Caragiu. Un aristocrat popular şi un cǎlugǎr cenaclist. Paradoxal şi prin asta foarte viu".

Felix NICOLAU

"Sentic marchează deplina maturitate a unui poet român remarcabil. Prin această carte Florin Caragiu intră, nu am nici o îndoială în această privinţă, în competiţie onestă cu tot ceea ce s-a creat mai valoros în poezia ultimului deceniu la noi. Discursul lui este unul care se dovedeşte a fi, în sens estetic, fericit complicat. Zone de limpezime de cristal stau în coasta unor „blocuri” textuale masive unde germinează durerile fără leac. Gesturi diafane se complică organic în zone în care agonia inimii lumii noastre cea de toate zilele este regină întunecată şi neînduplecată.
Florin Caragiu vrea mult pentru că poate mult. Majoritatea poemelor sale sunt, concomitent, îmbrăţişare şi ciocnire de sensuri multiple, nu o dată nu numai disparate, ci chiar adverse unele faţă de altele. Pretutindeni însă este perceptibilă o concentrare pregnant personală a sinelui, care devine marcă a unei sensibilităţi profunde şi recognoscibile. Florin Caragiu este de la un capăt la altul al volumului său Florin Caragiu. Este, în fond, izbânda majoră a oricărui poet care contează (şi pe care se poate conta) şi pentru care poezia a devenit nu unul din modurile posibile de a fi, ci unicul mod de a fi".

Nicolae TZONE


"Florin Caragiu se prezintă – în Sentic – ca un surprinzător poet postdouămiist. Deşi a frecventat Cenaclul Euridice, el s-a ferit să practice poetica minimalistă, propunând un tonus destins, fără derapajele visceralizante specifice generaţiei sale. Discursul acestui poet autentic se caracterizează printr-o sobră surdinizare stilistică, deşi nu lipsesc acele energii lingvistice dejective atribuite de obicei douămiismului canonic. În straturile de profunzime ale textului se notează o „transfuzie” mistică firească, fără să distoneze în acest context receptiv atât de heteroclit. Sunt convins că despre Florin Caragiu se va mai vorbi de acum înainte, aşa cum se cuvine".

Marin MINCU



Vă aştept pe toţi cei interesaţi la lansare!

Grupaj de poezii publicat în Revista "Convorbiri Literare"

trei şi jumătate

e frig şi se apropie dimineaţa. nu lupt cu răul, sunt prea tăbăcit
de tristeţea caişilor tăiaţi. liniştea cu care privesc beţigaşele plutitoare
lasă în mine frica de venirea ta neaşteptată. sunt gata să lupt
înainte de a adormi, dar nicio provocare nu ajunge până aici. lupt
pentru tine, pentru negrul de fum cheltuit cu zgârcenie.

mă retrag atunci când victoria mă năuceşte. abia atunci văd
cât am pierdut dintr-o răsuflare şi înţeleg că lucrurile îmi scot
la suprafaţă gândul. apa ţine minte rotirea constantă
şi vidul rămas la plecarea ta subită. o beau cu aceeaşi sete
cu care mă lovesc de cuvinte, când sprijinul se retrage
şi îngrop în grădină imaginea ta, pentru mai târziu,
când n-o va mai ameninţa lepădarea. mă îmbrac încet,
păstrând intactă căldura buzelor. nu mă auzi, dar te porţi
ca şi cum ai asculta un îndemn venit de aproape. şi noi acum
suntem la sute de kilometri distanţă, dar e bine să ai spaţiu
când iubeşti. numărul nu calculează decât forţa izbirii
de parapeţi, când trupul este deja pe jumătate în pământ
şi numai cântecul ce iese din el te ţine în viaţă.


expediţie

dimineaţa,
ferestrele sunt cabrate pe ochii tăi,
dornici de o mănuşă
care să scoată din sobă
hărţile teritoriilor cucerite.

e mai simplu să porneşti o expediţie
decât să alungi vise.
ele te mişcă în cerc
şi te scutură de cuvinte,
însă tu îţi acoperi umerii
şi cu graţie deturnezi lucrurile
spre o grădină în care timpul
nu are tăieturi.

lumea aceasta e a ta
şi te vrea elice,
trupul nu-i al tău
şi înghiţi lumină
cu primul salt în gol.

te opreşti în aer
şi guşti din miezul copacilor
cât e nevoie
pentru a rezista accidentelor.
Dumnezeu te scoate din ele
cu o durere care dizolvă deznădejdea.

rugăciunea e cuţitul ce ne păstrează forma,
când ieşim afară
prin oraşul pierdut în ceaţă.


transplant

măreţia omului este atât de vizibilă,
încât ea rezultă din însăşi mizeria lui
(B. Pascal, Pensées, II, 8)


oriîncotro mă îndrept,
pe bulevardul încins în care oamenii trec unul pe lângă altul
fără să se cunoască,
singura formă de atracţie
rămâne o înclinare insesizabilă a capului.

mă gândesc cum fiecare dintre aceştia
ar putea să se ciocnească întâmplător de mine
şi să mă cheme pe nume
în felul unui dumnezeu ce-şi descoperă chipul.

le sunt tot mai îndatorat
cu fiecare zbatere care îmi vorbeşte de tine,
cum aminteşte copilul de mamă.

am învăţat să pierd şi jocul e atât de frumos,
încât numai un sacrificiu îl face să nu se termine,
în intersecţiile în care aşteptarea nu are preţ
şi hainele de piele alunecă de pe oase.

dar nu mă îndrept nicăieri,
pentru că Dumnezeu creează un spaţiu inseparabil
din punctele de întoarcere.

în general, îndrăgostiţii prelungesc,
prin diverse tertipuri, petrecerea împreună,
pentru că nu vor să se elibereze
şi văzul e un transplant de lumină
ce salvează corpul de culorile murdare
din paletele părăsite ale maeştrilor.


(poezii de Florin Caragiu)


Grupaj apărut în Revista „Convorbiri Literare”, iulie 2009, nr. 7 (163), p. 53.

Imagini din Grecia (august, 2009); III: Muzeul de Cultură Bizantină si Muzeul de Arheologie din Tesalonic