duminică, 26 iunie 2011

Poeţi braşoveni (I)

I. Eugen Axinte. Eden-tităţi

Poezia lui Eugen Axinte („Avatarii din Casa Cuvântului”, Orator, 2004; „Autopsierea labirintului”, Minerva, 2010), se vrea a pregusta coloritul şi cântecul unei combustii ce tălmăceşte, fără împuţinare, viul, cu al său inefabil. „În noaptea străveche, pe ghizduri abrupte/ clorofila înflori-va” (La fântâna somnului), căci, negreşit, „cândva/ toate vor fi tălmăcite de-un cântec” (Diagnostic pentru o şoaptă) – ni se spune.
Este o poezie şoptită, dar şi a confruntării cu şoaptele, purtată din „Treimea Memoriei”: „Eu sunt cavalerul îmbătat de cruciada genunilor toate/ şi vin din adâncuri de vise, pe frânghii tăcute, la locul/ ce-i zice Cetatea Tăcerii (…) În războiul cu Şoaptele, armele mele – / spaime mărunte, hymere şi dulci cavalcade/ dau ştire din Treimea Memoriei” (Devoţiunea Cavalerului de Frig în războiul cu Şoaptele). O memorie a „extazei/somnului”, în care conglăsuiesc identităţi sub semnul Edenului şi, deopotrivă, al vulnerabilităţii, al rănilor: „Învrednicite-s cu memoria rănilor/ toate ce sunt (…) edentităţi cât o clipă se zbat/ în armurile somnului” (Aduceri aminte).
Osmoza între viaţă şi text este un leit-motiv al poeziei: „Arunca-vei sălbatice stihuri/ în mlaştini fetide, cânta-vei/ împreună cu marea// binecuvântatul –/ acest ţărm al poemului” (Însemnări din vidul memoriei), ce desfăşoară sulul regăsirii de sine: „Ca-n viziunea unui vechi paing răsari/ din maluri de pustiu, pe-un muşuroi de vremuri/ şi-n legănarea-i, pe plăpândul fir, se pare/ a fi chiar ţărmul regăsirii tale” (Poezia). Efemeritatea şi fragilitatea, întruchipate de floare, deschid, chiar ele, accesul, spre intimitatea cu viitorul: „Cine ar vrea să ştie-ntrutotul/ jocul speranţei, ori preţul/ seninului basculat în floarea de crin?” (Înseninare şi lacrimă).
În corpul lent curgător al magmei poetice, lucrurile şi cuvintele fuzionează. Conductibilitatea onirică favorizează schimbul nevăzut şi transferul de consistenţă: „Dacă fluviul acesta ar fi o epopee/ tu ai fi curgerea unui manuscris (…) şi lucrurile, toate, se vor sfii/ vor deveni vise în viaţa/ poemelor” (Dacă ai fi). Peisajul e modulat de o tânguire nelămurită, expresie a tensiunii dintre golgotă şi icoană: „Scormonind în oglinzi trupul cuvintelor reci/ am aflat că-s zidit cu tăcute icoane// o gură de flaut mă leagă în somn/ cu parâme prelungi/ novembre cutreieră-n noapte/ pe albe oceane. (…) Cu trup de golgotă, ruinile cad/ în adâncuri de pleoapă” (Noaptea de noiembrie).
Omniprezente, stingerea şi ruina reliefează, prin contrast, tocmai nostalgia paradisului, modelarea iconică a şoaptei: „în propria-i stingere călătoreşte/ firul de praf, cum şi oceanul de aştri// numai şoapta-şi desăvârşeşte/ chipul în piatră” (Geneză). Rămâne, mereu, a fi sondat necunoscutul, tărâmul nepopulat al descoperirilor: „sângele-ţi naufragiază în manuscrisul oceanului/ cu o aripă încă nepopulată” (Cupiură).


II. Claudiu Mitan. „Ştiinţa şi bucuria secretă” (Paralela 45, 1998)

Versurile lui Claudiu Mitan cunosc alăturări surprinzătoare, schimbări de cadru şi volte prin care poezia îşi împlineşte efectul de tăiere a răsuflării. Revendicând trupul, arta-i se vrea a fi aidoma respiraţiei: „Să fii aidoma cu trupul/ Respirând să te-nalţi. / Iată văi şi prăpăstii, / cămaşa de gală şi floarea. / Să fii aidoma respiraţiei” (Cămaşa fericitului). Căci aerul ei de poveste reface continuumul misterios dintre interioritate şi exterioritate: „Aerul despre care ţi-am povestit/ încă există. // În noi vulturul îşi face cuib/ şi cele ce sunt/ ca taina în sângele fiinţei/ sunt” (Luna îşi dezvăluie tainele).
Cântecul mediază între scufundare şi apariţie, între ţărmurire şi derivă: „Demult am cântat oraşul/ Încet-încet oraşul se scufundă. / Demult am cântat femeia/ Încet-încet femeia se scufundă. // Şi vin zilele mele şi nopţile mele/ Ca o maree se izbesc de osul frunţii mele. // Şi iată un cântecel cu vinişoare subţiri/ cu sâni trandafirii/ cum pluteşte în derivă” (Demult).
Alternanţa între amintire şi uitare: „Deschid gura şi-mi amintesc cuvintele/ Am ştiut că ele vorbesc/ Am uitat că ele vorbesc” (***), apare ca bătăile inimii, printre care trupul se strecoară, „ca o babă ce-şi râde în oglindă” (Parcă ai lepăda constelaţii). Rememorarea se însoţeşte, astfel, cu un dialog „difuz ca o ceaţă”, însă alert şi nelipsit de aroma surâsului: „Mulţi îşi amintesc/ Oho, de mult timp/ ei îşi aduc aminte// Şi de ce să ne zdrobim noi mâna? // Păi fericit în carul tău tu cântai” (De mult timp).
Peste tot, senzaţia de apartenenţă la un melos străvechi – viaţa –, această imponderabilă cu modulaţii şi schimbări de tonalitate generate de mările sufletului: „Iată, mările acestea sunt ale tale, / Ele posedă ştiinţa descrierii/ şi viaţa aici nu va mai fi un biet animal hăituit/ ţâşnind din jiletcă/ viaţa aici nu va mai fi o pulbere/ albind trecătorii. // Viaţa... Cât se mai poate cânta/ acest cântec străvechi” (Voi spune). Gravitaţia lumii este contrapunctată de fragila insuflare: „Cărând lespezi mi-am amintit. / Fericit cel ce respiră/ – floare casantă în haos” (Vântul şi piatra).
Figuri indefinite precum cea a morţii capătă contur prin apropierea de pulsul unor fiinţe mărunte, concrete: „Vai, prieteni, ce grabnic v-aţi cumpărat moartea! / la căpătâiul vostru încă odihneşte puiul de lăcustă!” (În rigorile noastre, în memoria lui Daniel Turcea). Semnele necuvântătoarelor sunt direct conectate la recâştigarea purităţii şi speranţei umane, la desprinderea chipului din umbră: „Aibi tu zăpadă şi suflet în tine/ aibi tu nădejde de om/ te vor recunoaşte câinii pe stradă/ te vor saluta/ cu laba îţi vor face semne/ cu un picioruş în aer. // Te vei ridica peste umbră” (Te vei ridica peste umbră). Inexprimabilul iradiază, cu intensitatea intenţionalităţii sale, din suprapunerile unor figuri „mişcate”: „Iată izvorul şi iată umbra izvorului. / Izvorul acesta e din cuvinte/ umbra izvorului e din imagini. / Şi iată şi trecătorul. / El poate fi umbra izvorului/ El poate fi chiar izvorul” (Umbra trecătorului).
Ştiinţa şi bucuria secretă – ce dau titlul volumului – dezvăluie polii unei trăiri în care palpită zvâcnetul lacrimii, memoria embrionară, foşnetul vieţii şi al morţii sub semnul logosului mediator şi revelator, într-o apariţie amprentată de tonusul eshatologic: „Iată cum lucrează lacrima. / Cu bună ştiinţă ca o lacrimă. / Mărturiseşti: Totul doarme în lacăte diafane, / cuante pe cer. / Cuante în care citeşti: / Aceste globule de sânge palpită încă/ de neliniştea embrionului. // Tu spui... Ce-ai putea spune? // Imortalitate, moarte ca piatra cu pori, / foşnesc. / Spaţiul se umple de ele. / Strivit în ruinele, în cocleala aceasta/ fluturi o benedicţiune: // Iată-i cum vin, / iată-i cum trec! // (Ştiinţa şi bucuria secretă/ de a fi un pod, un apeduct) / Limpede: / Iată cum luminează Apusul! / Iată cum luminează Răsăritul!” (Ştiinţa şi bucuria secretă).


Florin Caragiu

2 comentarii:

E. spunea...

Crezi ca e suficient raspunsul meu aici, si nu pe mail, asa cum mi l-ai cerut de 2 ori?

Eu zic ca da.

Numai bine si sa fii fericit!

Florin Caragiu spunea...

Mulţumesc! Toate cele bune...