VIDEO: TRINITAS TV - „Credinţă şi Cultură azi" - „Întrupări ale iubirii în spaţiul credinţei. Permanenta actualitate a mesajului creştin". Invitat: Florin Caragiu. Realizator: Vasile Bănescu. (26 Mai 2014)

în zori

Dacă aș putea să iau tristețea ta și s-o las

Pe obrazul palid al mării, încrețit de o adiere

În bătaia soarelui de dimineață, în răcoarea

Îmblânzită de el, și dusă de un curent iute

Pe nesimțite s-o văd deodată departe,

În larg, străpungând orizontul cum taie un cuvânt

Mișcarea buzelor, sau cum pasărea sfâșie

Pânzele de vânt aruncate peste bancuri de pești,

Dacă de acolo, din barca răsturnată a astrului

Ce se-nalță din valuri, ar crăpa brusc distanța

Și o rază scăpată ca din greșeală mi-ar lovi

Tâmpla cu liniștea sa, trăgînd înapoi gândul,

Mi-aș aduce aminte de răpirea lumii în cânt.  

Ioan Pop Bica, „Nesăbuita umbră” (ed. Brumar, 2013)

În volumul „Nesăbuita umbră” (Brumar, 2013), apărut în cadrul Colecției de poezie Vis-à-vis, coordonată de Luigi Bambulea, poetul Ioan Pop Bica proiectează pe peretele de hârtie al paginii, ca la un spectacol cu umbre, fugare siluete, profiluri, impresii.

Nu întâmplător regăsim frecvent motivul umbrei, o umbră „în care ascunsă se-apleacă / o lebădă suferindă”, „umbra ploii” aşternute „pe fundul fântânii”, umbra care „face semne de despărţire”, când „totul este o comoară”, umbra „rămasă-afară”, „umbra verii” în care se profilează pasărea ce „şi-a petrecut / viaţa zburând”.

Un alt motiv asociat cu prospeţimea şi fulguranţa tuşei lirice este cel al primăverii. În aceasta poetul se poate sprijini, ea apărându-i „ca un licăr de voinţă”. 

Imaginile parentale se insinuează discret abisal, pulsând în ritmul „bătăii de clopot”, sau al toarcerii lânei, timp în care, spune autorul, „visam păpuşi pe care / le puneam să facă ghemul / (…) să-i fie mai uşor mamei”.

Cuvântul poetic, „trecut prin dragoste şi mânie / într-un timp scurt şi fugar / ca un surâs”, are aceeaşi notă de paradoxală asociere a fragilităţii şi forţei. Tot ceea ce „spulberă” astfel privirile încrucişează viaţa şi moartea în raza frumuseţii: „moartea face să nu îmbătrâneşti / ea opreşte frumuseţea / în drum spre seară”.

Seara, asemenea umbrei, sugerează întoarcerea spre sine, contracţia orizontului, focalizarea stărilor interioare în care se păstrează „urma” unei întâlniri, „răstignită pe trup ca o icoană”, amestecul nelămurit între sens şi întâmplare, insinuat prin imaginea cheii răsucite în „zarul unei uşi”, dar şi orizontul de aşteptare al singurătăţii, rămasă „în casă cu uşa deschisă”.

Înălţând „gestul comun” la „fiorul autenticităţii trăirilor lirice”, după cum observă Constantin Cubleşan, poezia lui Ioan Pop Bica are acel „farmec melancolic” (Mircea Petean) care oferă artei sale minimaliste o voce individuată, ce recreează artistic „iluzia firescului, a simplităţii şi a desuetudinii, acolo unde autorul socoteşte că merită” (Ovidiu Pecican).

Florin Caragiu

ninge în centrul vechi

puful de plop a-mpânzit totul

zboară printre mașinile adormite la stop

între casele cu bulină roșie e liniște

inspirația mea imperceptibilă

exersează principiul lui zenon

lumina de seară ți se trezește în ochi

o depășești încet, atentă să nu strivești

florile fără număr ce ies din caldarâm

mireasma lor îmi dilată plămânii

continuăm să ne ținem de mână

chiar și când ne dăm seama că suntem

la trei străzi distanță

la plecare

mai bea un pahar de tăcere

gura ta rece nu găsește ieșirea

din câmpiile camerei de dormit

stau nemișcat între două vârste

a ieșit soarele din cartea mică

în care-ai pus la spălat zilele

dinții lui albi strălucesc în carne

ca o floare de nu-mă-uita

când luneci pe ușă și te întorci

să vezi pentru ultima oară

licărul ochilor mei în măciulia

patului pe care ai lustruit-o

azi-noapte, neștiind ce faci