Cu o postfață care cuprinde note critice semnate de doi dintre cei mai de seamă poeți ai României, Marian Drăghici și Ioan Es. Pop, cartea lui Florin Caragiu, „Sânge curat” (București, Ed. Platytera, 2018) convinge atât sub aspect grafic (pe copertă e o reproducere a icoanei „Sfintei Treimi”, realizată de artistul plastic Elena Murariu), cât și prin conținutul liric, o poezie religioasă de profunzime. Marian Drăghici face și o prezentare biografică a autorului, reamintindu-ne de polivalența scriitorului Florin Caragiu, licențiat în matematică și teologie. Este, de asemenea, filolog și filosof. Preocupările sale în domeniul filosofiei religioase au dat naștere unor volume ca: „Eseuri și studii teologice: Cuviosul Ghelasie Isihastul” (2004), „Antropologia iconică” (2008), „Frumusețea lucrurilor ultime” (2017), „Școala martiriului” (2017). În poezie, publică volumele „Catacombe. Aici totul e viu” (2008), „Omul cu două inimi” (2014), „Este” (2018), „Sânge curat” (2018). Publică și o carte memorialistică, „Întrupări ale iubirii – jurnal de seară”. Și „Sânge curat” este tot un jurnal, dar scris în versuri. După ce în urmă cu câțiva ani învinsese un cancer la colon, la aproape 49 de ani poetul se confruntă cu altă încercare, o boală de rinichi. Se internează, trecând pe dializă. Pe patul de spital ține acest jurnal în versuri, pe care i-l dedică iubitei sale soții Diana, care i-a fost un real sprijin sufletesc. De altfel, multe dintre poezii sunt mici epistole în care i se adresează ei cu apelativul „dragostea mea”. Încântătoare sunt și micile dialoguri (uneori casnice) dintre soț și soție, anumite activități mărunte deși păstrează caracterul de rutină, devin soluții de surmontare: „frumoasă e viața, draga de ea/ când mi-este alături dragostea mea/ a ieșit zmeura/ nu lua din aia storcită/ odihnește-te înainte să mergem la medic/ să-ți pună cateterul cel nou/ mi-e frică să nu mă apuce tusea/ în toiul operației/ mai ia un tusocalm”.
Suferința îl îndeamnă pe poet la reflecție și meditație asupra sensului vieții. Speră că oamenii se vor salva prin iubire, se bucură de frumusețile naturii ce se pot strecura prin ochiul ferestrei, își pune nădejdea în Dumnezeu și își face zilnic canonul, rugându-se nu doar pentru el, ci și pentru cei din jur: „ciripitul păsărilor îmi trezește amintiri/ privesc totuși spre viitor/ cu încredințarea că tot ceea ce este bun și frumos/ va fi salvat/ îmi este sufletul atins de dragoste/ și pentru bolnavii acestui spital mă rog/ s-o cunoască și să fie liberi/ de tristețe, de durere și de frică/ pentru că Hristos este în mijlocul nostru/ și tot răul e neputincios/ câtă vreme iubirea domnește”. Apar și interogațiile asupra legăturilor între ereditate, moștenire spirituală și legile materiei manifestate în trup, conștientizând efemeritatea viețuirii pâmântești a omului: „lumea mică umblă pe vârfuri/ sunt arca neamului meu ce se stinge/ mărturisesc despre trup/ despre celulă și dramele ei de care nu știm/ despre sânge/ ce-i omul?/ o adiere ce mângâie lutul/ plecând spre soare răsare”. În genere, versurile sunt concise și au o tentă abstractă. Autorul operează niște tăieturi fine în text, iar câte un vers face o priză aparte cu cel anterior și/sau cu cel succesiv, astfel anumite cuvinte sau expresii devenind polisemantice.
Nu doar dragostea vindecă, poezia are de asemenea rol tămăduitor. Sunt foarte sensibile și frumoase comparațiile cu samarineanul milostiv și cu Sfânta Fotinia. Prin cultivarea pozitivă a emoției, poezia poate să aline sufletul sau să potolească setea de adevăr și frumusețe: „poezia e o samarineancă/ ce scoate apă din fântână/ ca să i-o dea lui Dumnezeu/ e un samarinean milostiv/ ce unge și leagă rănile noastre”.
Cum se pregătește un creștin autentic pentru o operație? Cum altfel decât prin spovedanie și împărtășanie, întru fericirea inimii de întâlnirea cu Iisus! „ieri m-am spovedit/ azi m-am împărtășit/ sunt gata să stau pe masa de operație/ pentru că simt bucuria/ de a-L avea pe Hristos în mine/ cum viața nu mai e hotărnicită de moarte/ ci e nehotărnicită de Viață”. Gândul la viața veșnică devine din ce în ce mai pronunțat, poetul e împăcat cu ideea că idealul nu poate fi atins decât prin mijlocirea suferinței, însă la fericirea eternă nu poate visa altfel decât prin comuniune cu soția sa: „îmi place viața din ce în ce mai mult/ sper s-ajung s-o iubesc atât de tare/ încât să simt adierea vieții veșnice/ și când voi fi pe pragul/ de a trece din această lume/ bucuria să copleșească întristarea/ întristarea să fie o coajă/ a unei fericiri mai înalte/ miez dulce de care fie să mă împărtășesc/ împreună cu dragostea mea”. Ideea că doar cu ajutorul iubirii poți depăși obstacole și necazuri revine adesea. Dragostea îl poate ridica pe om pe culmi nebănuite, când e trăită în consonanță cu preceptele creștine înseninează chipul și sufletul omului; fiind cel mai frumos, puternic și minunat sentiment. Așa reiese și din textul cu numărul 62 (autorul în loc să pună titluri la poezii le-a numerotat cu cifre arabe), unul dintre cele mai reușite poeme ale volumului, impecabil ca tehnică, precis și rafinat în expresie și transmiterea mesajelor: „dragostea dă un simț al orientării nemaivăzut/ în lumea aceasta în care domnește confuzia/ ea face voința de dominație deșartă/ pofta o îndreaptă spre Dumnezeu/ creează timp pentru ca mânia să nu-și facă loc/ și drumurile încurcate ale vieții le descurcă/ noi trăim acest vis, această chemare/ ca pe o continuă minune săvârșită cu noi/ cum Dumnezeu și-ar pleca obrazul/ la pieptul nostru, din adâncul icoanei”. Când ne despărțim de acest sentiment înalt, devenim pradă ușoară pentru ispită. Arătam mai sus cum poetul se ruga în spital nu doar pentru el, ci pentru toți cei bolnavi să se facă sănătoși, tot el îndemnându-ne să ne întristăm pentru cei decăzuți dar, mai ales, să ne rugăm pentru ei: „păcat e ceea ce ne desparte de dragoste/ dacă am ști cât de minunată e/ dacă am fi răpiți de acea frumusețe/ venită din sânurile dumnezeirii/ am trece prin ispită ca prin aer, ușor,/ luând din ea doar înțelegerea răului/ și o mare compătimire pentru cei căzuți/ ce trezește o neîncetată rugăciune/ o neadormită purtare de grijă/ pentru lumea aceasta suferindă”.
Acest volum scris pe un pat de spital, deși se-ntâmplă să descrie boala și suferința, mai mult vorbește despre îngrijirea sufletului, despre dragoste, supraviețuire și aspirația la mântuire. Atât de inspirat intitulat „Sânge curat” (trimiterea la euharistie este evidentă), acest jurnal e ca un cântec despre cum suferința se poate împrieteni cu iubirea, e ca o rețetă utilă oricărui cuplu care trece printr-un moment critic al vieții. Sau, așa cum frumos spune Ioan Es. Pop: „acest volum este, în esența sa, o poezie a inimii, pe măsura rugăciunii inimii, pe care Florin Caragiu o întipărește în tot ceea ce scrie. [...] În poezia de acum a lui Florin Caragiu, vidul nu există, pentru că preaplinul îl face de neconceput”. Preaplin sufletesc - iată cartea de vizită a acestei cărți, a cărei lectură o recomand călduros!
(Violeta Savu, în revista „Credința ortodoxă”, 2019)
Text preluat de pe blogul autoarei prezentării: https://violetabluemoon.blogspot.com/2020/04/preaplinul-inimii-prin-care-curge-sange.html?fbclid=IwAR2KWXAjHl9OjONsbm3ak50A5fDHJUZHwPAdpx8Oe-6sX8sMNCnrm9S_jJU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu